Anatole France, cel mai stilat scriitor din La Belle Époque

Fiu de librar erudit, școlit la Colegiul Stanislas din Paris, apoi, pentru scurtă vreme, la Școala din Chartres, Anatole France a intrat la 25 de ani sub aripa editorului Lemerre, un mecena al poeților parnasieni. Devine lector la editura acestuia (1869), apoi, în 1876, ocupă postul de bibliotecar la Senat, de unde va demisiona paisprezece ani mai târziu. Director al revistei Les Lettres et les Arts (1885) și cronicar al revistei Le Temps (1887), Anatol France a întreprins (în perioada 1895-1898) călătorii în Italia, Belgia, Olanda, Germania, Grecia. „Adoptând o atitudine din ce în ce mai activă, se numără printre semnatarii petiției «Intelectualilor» în Afacerea Dreyfus (1898), devine membru al Comitetului Ligii pentru drepturile Omului (1904) și aderă, în 1921, la Partidul Comunist Francez”, releva biograful Răzvan Ventura într-un crochiu găzduit de „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).

Ironie, eleganță, scepticism

În 1896, Anatole France este ales membru al Academiei Franceze, iar în 1921 i se decernează Premiul Nobel „ca o recunoaștere a strălucitelor sale realizări literare, caracterizate prin noblețea stilului, o adâncă simpatie față de oameni, grație și un autentic temperament galic”. „La moartea lui, survenită la 12 octombrie 1924, i se organizează funeralii naționale. Este înmormântat în cimitirul din Neuilly. Spirit umanist și tolerant prin excelență, Anatole France a conferit operei sale o nuanță de ironie și scepticism suprapuse pe un fond livresc, ceea ce explică de altfel faptul că majoritatea personajelor sale favorite din romane sunt erudiți: Sylvestre Bonnard este medievist, Jérôme Coignard are cunoștințe apreciabile în domeniul teologic și în ceea ce-i privește pe antici, iar domnul Bergeret este latinist. Pasiunea pentru mediul cărturăresc, acel «pseudo-clasicism generat de ironia și grația livrescă» (Philippe van Tieghem) au dus însă la o scădere a popularității autorului după moartea sa”, mai sesiza cercetătorul Răzvan Ventura.

Impactul Revoluției franceze

Romanele lui Anatole France tratează teme dintre cele mai diferite, cum ar fi inadaptabilitatea savantului în societate (Le Crime de Sylvestre Bonnard [Crima lui Sylvestre Bonnard], 1881, roman premiat de Academia Franceză) sau evocarea istoriei Franței (La Rôtisserie de la reine Pédauque [Ospătăria „La regina Pédauque”], 1893; Les Opinions de M. Jérôme Coignard [Opiniile domnului Jérôme Coignard], 1893; Les Dieux ont soif [Zeilor le e sete], 1912). „Scrierile lui Anatole France – aprecia Răzvan Ventura – impresionează fie prin tipurile livrești create (Jérôme Coignard sau Sylvestre Bonnard), fie prin puterea de a reînvia o epocă, ca în cazul ultimei scrieri menționate, considerată de unii exegeți (A. Thibaudet, R. Lalou) drept cea mai viabilă dintre operele sale. Reconstituire a epocii 1793-1794, romanul Les Dieux ont soif urmărește impactul Revoluției franceze asupra vieții cotidiene a Parisului, ocolind marile figuri istorice. Personajul principal, pictorul Évariste Gamelin, este un om mediocru, cu un spirit impregnat de birocrație și dogmatism, care, ajuns președinte al unui tribunal revoluționar din acei ani, trimite la moarte cât mai mulți oameni, fără o cercetare temeinică. Una dintre victimele sale este Brotteaux des Ilottes, om cumpătat, lucid, echilibrat; asemenea altor intelectuali din opera scriitorului francez, acesta din urmă este un alter ego al lui Anatole France”.

Realități și alegorii

În priza comentariilor critice: „Ciclul Histoire contemporaine (Istorie contemporană), cuprinzând romanele L’Orme du mail (Ulmul din parc) (1897), Le Mannequin d’osier (Manechinul de nuiele) (1897), L’Anneau d’améthyste (Inelul de ametist) (1899), Monsieur Bergeret à Paris (Domnul Bergeret la Paris) (1901), este o frescă de factură balzaciană a moravurilor epocii, care aduce în prim-plan tipuri viguroase, din cele mai felurite pături sociale (clerici, funcționari, mondeni). Ultimul roman îl scoate în evidență pe domnul Bergeret, tot un alter ego al autorului; prin intermediul monologurilor acestui intelectual (uneori, excesiv de lungi), France încearcă să-și exprime concepția politică. Anatole France s-a orientat și spre scrierea de romane alegorice, precum L’Île des pingouins (Insula pinguinilor) (1908) – povestea unor pinguini botezați din greșeală de către un sfânt miop și transformați în oameni – sau La Révolte des anges (Revolta îngerilor) (1914)”. 

Călugăr și curtezană

Mai mult: „Prin Thaïs (1891), autorul încearcă să reînvie romanul antic și erudit. Satiră la adresa ascetismului, lucrarea are în centru figura curtezanei Thaïs, care se retrage într-o mănăstire la îndemnul călugărului Paphnuce, sperând că, prin renunțarea la lux și distracții, va putea accede în paradis. Călugărul, îndrăgostit de ea, își dă însă seama că promisiunea pe care i-a făcut-o este înșelătoare și că adevărata fericire nu există decât pe acest pământ. Singura încercare de roman psihologic și sentimental a lui Anatole France, Le Lys rouge (Crinul roșu) (1894), reprezintă cronica unui salon parizian la sfârșitul secolului al XIX-lea. Prin volumul cu caracter autobiografic Le Livre de mon ami (Cartea prietenului meu) (1885), căruia i se alătură Pierre Nozière (1899) și La Vie en fleur (În floarea vieții) (1922), Anatole France se dovedește un bun cunoscător al psihologiei infantile, zugrăvind o copilărie și o adolescență impregnate de poezie și sentimentalism, pe alocuri destul de diferite de ceea ce a trăit el însuși. Umanismul vizibil în întreaga sa creație dobândește o tentă nouă odată cu accentuarea militantismului activ, care începe să înlocuiască din ce în ce mai vădit, pe măsură ce scriitorul își atinge maturitatea, purul estetism al începuturilor sale literare”.

Omenirea în 2270

Nu în ultimul rând: „În L’Affaire Crainquebille (Afacerea Crainquebille) (1901), Anatole France își manifestase deja compasiunea față de oamenii simpli, zugrăvind drama unui vânzător de zarzavat care se vede prins în plasa unui mecanism judiciar necruțător. Orientarea socialistă va fi apoi vizibilă într-o serie de volume precum Opinions sociales (Opinii sociale) (1902), Sur la pierre blanche (Pe lespedea albă) (1905), Vers les temps meilleurs (Spre timpuri mai bune) (1906), Vie de Jeanne d’Arc (Viața Ioanei d’Arc) (1908) – scrieri umaniste, cu nuanțe utopice pe alocuri (în Sur la pierre blanche, Anatole France își închipuie cum va arăta omenirea în 2270, manifestându-și încrederea în instaurarea păcii universale). Poezia lui Anatole France (Poèmes dorés [Poeme aurite], 1873) stă sub zodia parnasianismului”.

Finețe excesivă

Aproape de sfârșit: „Cele patru volume intitulate La Vie littéraire (Viața literară) (1893) reunesc articole de critică literară impresionistă, publicate în ziarul Le Temps între 1888 și 1893, subtilitatea și umanismul indulgent al acestora venind să completeze imaginea creației lui Anatole France. Critica literară a acordat o mare atenție calofiliei scriitorului: «Desigur, Anatole France n-a creat aproape nimic, în afară de frumusețe. Și aceasta ajunge. […] Originalitatea sa constă în a oferi întotdeauna ideea perfecțiunii» (Daniel Mornet). Însă opera sa este străbătută totodată de un înalt fior etic. În acest sens, Tudor Vianu sublinia faptul că: «[…] romancierul se însoțește totdeauna cu ideologul și moralistul. Narațiunea alternează în opera lui cu comentariul». Analiza subtilă a faptului nud și o frumusețe fără cusur a limbii sunt menite să-i asigure lui Anatole France perenitatea și aprecierea constantă din partea publicului de bun-gust”.

Traduceri în limba română

Povestiri (trad. Iosif Nădejde), București, 1909; Baltazar (trad. V. Trifu și C. Nicoară), București, 1912; Crima lui Sylvestre Bonnard (trad. C.A.G. Ghica), București, 1915; Birtul „La regina Pédauque” (trad. M. Hârșu), București, 1923; Gânduri și lumină, București, 1924; Jocaste și pisica albă (trad. Delafras), București, 1926; În floarea vieții (trad. Delafras), București, 1927; Thaïs (trad. N.D. Cocea), București, 1928; Ulmul din alee (trad. Seb. Leonard), București, 1937; Grădina lui Epicur (trad. N.D. Cocea), București, 1946; Insula pinguinilor (trad. Seb. Lascăr), București, 1947; Spre timpuri mai bune (trad. A. Axelrad-Luca), București, 1948; Ulmul din parc (trad. Al. Philippide), București, 1949; În floarea vieții (trad. Tudor Arghezi), București, 1953; Insula pinguinilor (trad. Aurel Tita), București, 1955; La umbra ulmului. Manechinul de nuiele (trad. Al.O. Teodoreanu), București, 1958; Balul costumat. Povestiri (trad. I. Costin), București, 1959; Insula pinguinilor (trad. Aurel Tita), București, 1959; Cartea prietenului meu. Pierre Nozière (trad. Raul Joil), București, 1960; Crima lui Sylvestre Bonnard (trad. Sergiu Dan), București, 1960; Istoria contemporană (trad. Al.O. Teodoreanu), București, 1965; Thaïs (trad. Marcel Gafton), București, 1966; Crinul roșu (trad. Profira Sadoveanu), București, 1967; Ospătăria „La regina Pédauque” (trad. Al. Lăzărescu și Dan Amedeo Lăzărescu), București, 1968; Micul Pierre (trad. Livia Storescu), București, 1969; Cartea prietenului meu. Pierre Nozière (trad. Raul Joil), București, 1976; Insula pinguinilor (trad. Aurel Tita), București, 1977; Revolta îngerilor (trad. Virgil Bulat), Cluj-Napoca, 1978; Zeilor le e sete (trad. Virgil Bulat), Cluj-Napoca, 1978; Viața literară (trad. Al. George), București, 1978; Pierre Nozière (trad. Raul Joil), București, 1980; Grădina lui Epicur și Plimbările lui Pierre Nozière în Franța (trad. Raul Joil), Cluj-Napoca, 1983; Cele șapte neveste ale lui Barbă Albastră și alte povești minunate (trad. Barbu Cioculescu), București, 1992; Insula pinguinilor (trad. Aurel Tita), București, 2005; Crima lui Sylvestre Bonnard, București, 2007 etc.

101 ani s-au împlinit în 12 octombrie 2025 de la moartea lui Anatol France.

„Desigur, Anatole France n-a creat aproape nimic, în afară de frumusețe. Și aceasta ajunge”, Daniel Mornet, critic și istoric literar

1921 este anul în care Anatole France a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Este și anul în care scriitorul s-a înscris în Partidul Comunist Francez.

„Romancierul Anatole France se însoțește totdeauna cu ideologul și moralistul. Narațiunea alternează în opera lui cu comentariul”, Tudor Vianu, critic literar

„Analiza subtilă a faptului nud și o frumusețe fără cusur a limbii sunt menite să-i asigure lui Anatole France perenitatea și aprecierea constantă din partea publicului de bun-gust”, Răzvan Ventura, critic literar

››› Vezi galeria foto ‹‹‹