Când statul trage de taxe si piața de prețuri economia fricii

Ceea ce pot observa însă în prezent este că, în contextul contracției consumului, firmele și statul se confruntă cu aceeași problemă: din cauza comprimării cererii nu-și fac bugetele și atunci trag cu disperare de prețuri sau de taxe în sus.

Ajungem pentru a nu știu câta oară cu discuția în interbelic, pentru a remarca faptul că perioadele cu inflație se gestionează mai eficient din perspectiva ofertei de bunuri. Companiile mici aprovizionează piețele indiferent de volatilitatea prețurilor, susținute de lichiditatea mai mare și de viteza de rotație a banilor, de aceea se plătesc lefurile des. În contrast, companiile mari care domină astăzi piețele sunt mai afectate de variația prețurilor; lanțurile lor lungi și greoaie reduc flexibilitatea și lichiditatea consumatorului. Anticipațiile raționale ale interbelicului se corelează cu schimburile economice, pe când acum politizarea afectează dinamica lanțurilor globale și amplifică inflația.

Așadar, în contemporaneitate, când consumul se contractă masiv, reflexul pieței nu mai e acela de ajustare calmă, ci de panică. Retailerii – marii jucători care domină economia – încep să tragă de prețuri în sus, brutal, ca și cum inflația ar fi singura ancoră de supraviețuire. Vânzările scad, costurile fixe rămân, bugetele trebuie făcute. E o reacție de autoconservare într-un ecosistem care nu mai are oxigen. În loc de reduceri, apar scumpiri. În loc de echilibru, se instalează febra prețurilor forțate, pentru ca bilanțurile să rămână „pe verde”.

Dar paradoxul e mai adânc. Într-o economie deja tensionată de inflația costurilor și de o cerere sleită, statul vine peste acest mecanism cu propriile spasme fiscale. Confruntat la rândul lui cu un buget găurit, trage de taxe în sus. Caută venituri oriunde mai pulsează un pic de activitate economică. În discursul public, deja plutește ideea unei reîntoarceri la TVA de 24%, deși încasările nu se îmbunătățesc după mărirea de la 19% la 21%.

În condițiile în care cheltuielile familiilor cu impozitele, contribuțiile, cotizațiile și taxele crescuseră deja în trimestrul al doilea din 2025 – chiar înainte de majorările fiscale de după 1 august (TVA, accize, CASS pe pensii mari etc.) – la 2.734 de lei lunar, cu 18,5% mai mult decât în perioada similară a anului trecut (2.308 lei), iar în mediul urban reprezentau 3.481 de lei pe lună, cu 23% mai mult decât în perioada corespunzătoare din 2024.

O scumpire după alta, o spirală care nu mai are răgaz să se închidă. În loc de răcire, avem o supraîncălzire a prețurilor fără contrapartidă în venituri. Menajele se ajustează din consum, companiile din profituri, iar statul… din taxe. Cercul vicios al economiei politizate.

Asta pentru că, în România, statul nu este un actor marginal, ci dirijorul unui cor fiscal și economic în care piața doar mimează autonomia. Când guvernul trage semnalul, toți ceilalți se aliniază. Statul dă tonul nu doar la taxe, ci și la prețuri, la salarii, la așteptări. Într-o economie politizată, piața nu e liberă, e condiționată. Retailerii nu formează prețurile după cerere și ofertă, ci după anticipațiile fiscale. Dacă statul majorează accizele, dacă vorbește despre și chiar operează creșteri de TVA, dacă anunță deficite record, toată piața se repoziționează. În sus.

Fenomenul nu e nou. S-a văzut și în episodul de valutizare a economiei, când statul însuși își calcula reperele fiscale în euro. Deși n-avea o strategie reală de adoptare a monedei unice, administrația se comporta ca și cum economia ar fi fost deja euroizată. Statul a dat semnalul, piața a urmat. Băncile au oferit credite în euro, companiile s-au împrumutat în euro, gospodăriile au început să gândească prețurile și economiile tot în euro. Totul a pornit de la reflexul instituțional al statului de a se ancora într-o monedă străină, nu dintr-o politică coerentă.

La fel și acum: statul nu urmează piața, ci dictează. Când bugetul central se prăbușește, întregul sistem economic devine prizonierul nevoilor sale imediate. Nu contează dacă mediul privat e sleit, dacă populația e supraîndatorată sau dacă inflația erodează încrederea. Singurul obiectiv e acoperirea găurii bugetare, iar mijlocul rămâne același: taxe mai mari, impozite mai largi, presiune fiscală tot mai intensă.

Doar că fiecare ajustare fiscală are ecoul ei în prețuri. O creștere a TVA de la 19 la 24% nu se traduce doar în scumpiri aritmetice, ci și în distorsiuni psihologice. Un produs de 100 de lei devine 105, dar se va vinde cu 110, de teamă că urmează o nouă rundă de taxe. Comercianții vor ridica prețurile peste pragul fiscal, reacționând nu la prezent, ci la frica de viitor. Consumatorii își vor amâna achizițiile, alimentând contracția. Iar statul, în loc să colecteze mai mult, va descoperi că baza de impozitare s-a subțiat în loc să se majoreze.

Suntem într-un moment în care fiscalitatea a devenit instrumentul principal de control economic, dar și cauza dezechilibrelor. Într-o economie liberă, prețurile semnalizează raritatea și valoarea. Într-o economie politizată, ele au legătură cu deficitul bugetar și frica de viitor.

România trăiește, încă o dată, sub dictatura ajustărilor de urgență. Statul trage de taxe, piața trage de prețuri, iar consumatorii trag să ajungă la sfârșitul lunii. Măcar dacă ar primi salariile mai des, ca să se „toarne” mai multă lichiditate peste prețurile mari ca în interbelic… dar acest lucru nu se produce.

E un cerc închis în care nimeni nu mai are inițiativă, doar reacție. Și fiecare reacție costă. Când statul devine cel mai mare agent economic, nu mai există economie de piață, ci economie de comandă fiscală. Iar când toate prețurile urcă – nu ca rezultat al unei relații economice, ci din frică – nu mai avem inflație, ci doar un simptom al neîncrederii.

Iar neîncrederea, odată instalată, nu scade prin ordonanțe, ci prin coerență. Numai că, deocamdată, coerența e ultimul lux pe care statul și-l permite. Și luxurile, știm bine, se taxează primele.

În fine, în această situație deloc roz, principalul partid de guvernământ acuză guvernul că nu face reforme – fără să vină el însuși cu vreo propunere coerentă, deși este cea mai importantă forță politică a țării. Critica a devenit strategie, iar absența ideilor, politică publică.