Distrugerea creatoare: între Schumpeter și Nobel

Academia Regală Suedeză de Științe subliniază că stagnarea economică este norma în mare parte din istoria omenirii, iar studiile laureaților arată cum progresul tehnologic și concurența între firme pot transforma radical societățile, dacă funcționează în cadrul unor instituții stabile, cu proprietate privată și libertăți consolidate. În acest context, se observă consonanța nu doar cu Schumpeter, ci și cu ideile gânditorului liberal John Stuart Mill, care subliniază că stabilitatea instituțională și respectarea drepturilor individuale sunt esențiale pentru progresul economic și social.

Mai mult, Premiul pentru Economie 2024 în memoria lui Nobel se acordă lui Daron Acemoglu, Simon Johnson și James A. Robinson pentru cercetările lor privind impactul instituțiilor asupra prosperității economice. Aceștia demonstrează că diferențele de dezvoltare între națiuni sunt determinate în mare parte de tipul de instituții politice și economice implementate, în special în perioada colonială. Societățile cu instituții incluzive, care protejează drepturile de proprietate și încurajează participarea politică, tind să fie mai prospere decât cele cu instituții extractive, care favorizează o elită restrânsă și limitează accesul larg la oportunități economice. Aceste descoperiri se aliniază cu principiile liberalismului clasic, care subliniază importanța instituțiilor stabile, a statului de drept și a protecției drepturilor individuale ca fundament al prosperității economice.

Joseph Alois Schumpeter, născut în 1883 la Triesch, în Moravia habsburgică, popularizează conceptul de „distrugere creatoare”, termen inventat de Werner Sombart. Ideea de bază este că tehnologiile noi le înlocuiesc pe cele vechi, cum ar fi automobilul, care ia locul căruței trase de cai. Ca economist și observator al mecanismelor pieței, remarc cât de bine se aliniază aceste concluzii cu ceea ce discutăm de mult timp: distrugerea creatoare este reală și eficientă doar în cadrul economic corect, acolo unde există instituții stabile și respect pentru lege. În afara acestui cadru, distrugerea riscă să devină doar distructivă.

Istoria modernă europeană confirmă acest avertisment. Revoluția violentă din Franța arată că răsturnările bruște nu garantează progres durabil. Execuția lui Ludovic al XVI-lea și devastarea Versailles-ului reprezintă pierderi uriașe pentru capitalul cultural și educațional al societății, în timp ce masele, ghidate de emoții primitive, elimină instituții și simboluri care pot fi esențiale pentru dezvoltarea durabilă. Contrastul cu Regatul Unit, unde reformele sunt graduale și instituțiile supraviețuiesc, arată clar că libertatea și evoluția depind de stabilitatea cadrului instituțional, nu de violență sau teroare.

Această lecție istorică are și o dimensiune transatlantică. Liberalismul american nu este doar o prelungire a tradiției engleze de tip Locke, ci și un moștenitor subtil al Franței pre-revoluționare, centrată pe ordine naturală, respectarea legii și limitarea puterii. Școala fiziocratică a lui Quesnay și Turgot, Benjamin Franklin și gânditori precum Alexis de Tocqueville și Gustave de Molinari arată că libertatea și progresul real necesită stabilitate, instituții puternice și educație, nu revoluții sângeroase sau centralism excesiv. Această filiație franceză, adesea uitată, explică de ce liberalismul american poate înflori în opoziție față de excesele radicalismului iacobin sau napoleonian. Lecția este clară: distrugerea fără cadru instituțional și educație nu creează, ci distruge.

Avem nevoie de antreprenori economici, nu politici și culturali, al căror scop este profitul în cel mai simplu sens, nu puterea asupra semenilor lor. Profitul este expresia reușitei de a satisface nevoile semenilor.

Este seducătoare ideea că Joseph Schumpeter îl citește pe Marx în perioada în care este profesor de antropologie la Universitatea din Cernăuți, unde ajunge în 1909, după ce studiază dreptul la Viena sub îndrumarea lui Eugen von Böhm-Bawerk. În orice caz, evoluțiile istorice par să-i dea dreptate lui Schumpeter în dauna lui Marx: socialismul câștigă teren în mod gradual, nu prin revoluția subită și violentă a proletariatului. Capitalismul decade în corporatism – teoretizat de fascism -, iar principalii săi adversari nu sunt gulerele albastre, ci cele albe, respectiv intelectualii din universități.

Totul pleacă de la conceptul de distrugere creatoare, concept în bună măsură pozitiv ca motor al capitalismului la Schumpeter. Libertatea economică stimulează inovația, iar acesta este principala armă a concurenței între firme. Progresul tehnologic e principalul, dar nu singurul avatar sub care se manifestă inovativitatea ca armă a concurenței.

Totul ține de dezideratul satisfacerii depline a nevoilor consumatorilor la prețuri accesibile. Pentru asta, aparent contradictoriu, creșterea calității merge mână în mână cu reducerea prețurilor. Cine nu face față competiției, dă faliment și este eliminat de pe piață. Nimic din ce poate fi reutilizat în folosul consumatorilor nu se pierde. Din acest motiv, nimeni nu trebuie salvat de la faliment prin măsuri intervenționiste de stat. Capitalul firmelor falimentare se reciclează în noi businessuri profitabile.

Tocmai de aceea, acest proces distructiv inerent capitalismului este caracterizat drept creator/creativ. Modurile vechi de producție fac loc celor noi, antreprenorii de succes învață din lecțiile celor care suferă eșecuri, preluând nu doar activele, ci și experiența. Iar falimentul, deși o lovitură grea, nu este o rușine sau un stigmat. De vreme ce antreprenoriatul înseamnă asumarea de riscuri și acțiunea pe baza unei cunoașteri limitate, cei care dau faliment contribuie și ei la progresul și dezvoltarea economiei.

Acesta este mersul firesc al economiei în cadrul instituțional bazat pe proprietate privată și libertate individuală. Problema este însă: cum asigurăm acest cadru instituțional propice economiei? Pentru că aici intervine un aparent paradox: capitalismul, cu distrugerea sa creatoare, dinamismul său amețitor și concurența acerbă, este bun și firesc doar în economie. Cadrul instituțional care îl face posibil trebuie să rămână stabil: proprietate privată, drepturi și libertăți individuale.

Din păcate, capitalismul se „revarsă” în politică, cultură, drept și societate. Concurența, benefică în economie, devine luptă politică pentru putere între grupuri de interese, fiecare încercând să controleze statul. Devine obsesie pentru progres în cultură, educație și moravuri.

Iată cum capitalismul își subminează propria precondiție instituțională, care este liberalismul clasic: diverse tendințe anticapitaliste, indiferent că sunt de stânga, dreapta sau centru, ajung să se bată între ele în cel mai „capitalist” mod, distrugând capitalismul economic. Este ceea ce prevede cu luciditate Schumpeter însuși.

Tocmai de aceea, pentru prezervarea capitalismului economic, care transformă sărăcia din regulă în excepție și democratizează prosperitatea, avem nevoie de stabilitate instituțională pe termen lung, pe care e bine să nu ne sfiim să o numim „medievală”. Evident, nu în sensul de întoarcere la structuri medievale, ci ca permanență a anumitor valori, apărate prin educație. Aceste valori pot fi simbolic întruchipate de monarhie. Altfel, ne trezim că, în loc de cultură, avem doar propagandă politică, marketing, PR și literatură motivațională.

Precizări:

• Joel Mokyr este profesor la Northwestern University din Evanston, Illinois, și la Eitan Berglas School of Economics de la Universitatea din Tel Aviv.

• Philippe Aghion predă la Collège de France, INSEAD și London School of Economics.

Peter Howitt este profesor la Brown University.