Dacă Sărăcia era vreun sfânt, avea vreo zece catedrale

Când sărăcia dă pe afară, primarii fac proteste, iar amărâții își numără zilele în bucăți de pâine rămase până la alocație. Mai rău, în polul caliciei, în Giurgiu, acolo unde postul de funcționar la primărie e văzut ca minune făcută de Dumnezeu pe pământ, cam nimeni de pe la comune n-a ieșit sa participe la vreo grevă, așa cum se hotărâse la București. Angajații n-au cârtit, au rămas doar sărmanii să-i înjure pe edili. Pe unul că e hapsân și a luat toate pământurile din sat, pe altul că n-are treabă cu comunitatea: „Că așa zicea primaru’ după ce a câștigat mandatu’: «De acum, patru ani mă doare-n p…ă»”.

E borțoasă, zici că-i gravidă, chiar de e trecută bine de 30 de ani. Sărăcia și necazurile au băgat-o în ciroză. Pe față ridurile sunt ca brazda, cam la lună vine ambulanța să o ridice cu tensiune de dă peste cap EKG-ul. Așa povestește, are și acte să dovedească. Zice că pică din picioare din cauză că n-are nimic – „nimic în ogradă, nimic în casă, boli pe mine, cu căldarea. Și foame. Dacă cumpăr cinci ouă nu mai ajunge nici de pâine, nici de a doua zi. Și mâncăm și doi la ou”. Acum a venit la școală să-l ia pe „ăla micu” – țâncu nu e al ei. L-a părăsit mă-sa de când era sugar, a fugit cu unul prin Teleorman. „Mă-sa, asta, e fii-mea. Îl cresc eu, ce să fac? Îl spăl, îl îmbrac, îl duc la școală”, zice Florica. Femeia e unul din amărâții ăi mai amărâți ai Gogoșariului – comună în Giurgiu, unde zici că ai ajuns la capătul pământului. Aici parcă și drumul se termină, n-are unde să mai ducă, iar satele par rămase undeva, prin anii ’90.

La Gogoșari nu a fost nicio grevă a celor de la primărie. Situația, cică, nu e nici rea, nici bună. Așa zice consilierul edilului. Unul care pare trecut bine de 60 de ani, cu salariu de 4.000 de lei cu tot cu normă de hrană. Primarul Dănuț Daia – multă lume nici nu își mai aduce aminte la al câtelea mandat este – parcă respectă locul și, în documente, ține calicia: declarația sa de avere este albă! Nu are nici casă, nici ogradă, nici mașină și nici conturi. Dar are pământ, zic sătenii. Nu puțin, ci cam tot ce se vede în jurul așezării, până taman la Rălești, sat al comunei, acolo unde, pe ulițe, îți îngropi mașina în glod după ce îți rupi amortizoarele în gropi.

Pe declarația de avere a edilului de comună cu duium de amărâți, sunt completate doar patru rubrici. Prima e cea de salariu de primar – 94.980 de lei, anual. Urmează cea de venit a soției – 28.596 de lei pe an, în funcția de administrator de firmă plus veniturile consoartei din dividende – 4.601 lei. În fine, ultima rubrică este cea în care edilul arată cât a câștigat într-un an din dividende, la societatea Fermagro SRL: 1.086.122 lei! Declarația este completată în 2025. Cea din 2024 este aproape identică. Nu sunt case, nu sunt mașini, nu există ceasuri, conturi sau bijuterii. Diferă doar suma încasată pe post de salariu. În 2025, primarul a câștigat cu 5.000 de lei mai mult.

„Am zis să-mi vând pământul, dar….e la primar”

Pentru amărâta de Florica milionul de lei – dividendele primarului din firma cu munca pământului – înseamnă ceva ce nici n-ar ști să numere. „Noi suntem șapte în casă. Bărbate-meu merge cu ziua pe șantier, la București. Are 4.000 de lei. Mai e alocația de doo sute și ceva a lu’ ăsta micu, mai e pensia lu aia bătrână, uite, aia de zace în pat, acum i-am făcut insulina. Pensia ei nu o mai pun la socoteală, se duce pe medicamente, mai trebuie să dăm noi 400 în plus, să îi ajungă”, creioneză femeia un fel de buget, în timp ce trage de țânc de la școală spre casă. Banii care rămân după plata medicamentelor sunt băgați în mâncare. În cocioaba în care locuiește stă și frate-său, cu tot cu familie, și nu câștigă nimic. Femeia urcă pe linie, ulița satului, știe cum ar reuși să scape un pic de necaz: ăla bătrân, taică-său, care s-a prăpădit acum ceva ani, avea un hectar de teren. Dacă ar vinde pământul ar putea să se mai acopere: „aș repara casa, aș plăti datoriile la curent și la apă, că nu le-am mai plătit de hăt….”. Doar că terenul e dat în arendă, arendașul, cică, nu vrea să îl dea înapoi. „Iar arendașul este domnu’ primar!”, zice femeia și trage de gardul îndoit al unei case vechi, ce stă aproape într-o rână de atâta prăpădeală. Intră în ogradă, e o baie de noroi, în spate se vede un șir de rufe întinse la uscat. „Am zis să vând pământul, să pun o ușă, un geam, să am o condiție. Și-mi zice că are contract până în 2028 și nu poate să-l dea înapoi. Contractul e făcut de tata, care a murit, cu domnul primar de aici. Care are asociație, are pământ în arendă…..”. Amărâta își povestește necazul, tonul e din ce în ce mai furios: „Uitați-vă, domnule! Uitați ce grămadă mare de gunoi. Și nu am avut cum să-l arunc. N-am cal, n-am căruță. Unde să-l pun? I-am cerut primarului un tractor cu remorcă, mi-a zis că-mi dă. Dar să plătesc motorina!”. Într-o parte a sărăciei de curte crește o movilă de resturi. Femeia n-a avut cum să-l dea la salubrizare, n-a plătit. Ține datorie și la apă, și la electricitate. Copilul cu ghiozdanul în spate se joacă cu o troacă de trotinetă prin pământul ud, amărâta trece în cocioaba coșcovită în care ferestrele abia se țin în tocuri de lemn putrezit. Podeaua de pământ e în valuri, trențe sunt puse peste. Într-o cameră, tavanul are o pată, de acolo a căzut o bucată lată de paiantă. Taman lângă patul în care zace bătrâna de maică-sa. „Doamne ajută, maică”, abia îngaimă bătrâna galbenă ca pergamentul. Fie-sa arată o seringă lungă: „Nici nu mai sunt bani de insulină”.

Pe stradă s-a strâns lume. Săraci și și mai săraci: „Ăștia de la primărie tot se pun în poze pe feisbuc, pe alea. La mare, la sindrofii, cu neveste cu rochii luxoase. Și spune că e bine în Gogoșari. Nu este! A trecut cineva ca să vadă familiile sărace, «bă, sunteți bine?». N-a trecut nimeni, nimeni n-a trecut. Așa că asta ne este comuna”. Cât despre noile taxe și impozite „hotărâte de la Capitală” oamenii au o singură părere: „mai bine ne îngropau direct”

Primarul din Gogoșari: „mă descurc, slavă Domnului!”

Primarul Gogoșariului spune că nu se bazează la buget pe ce strânge de la oameni. Că populația e îmbătrânită, tinerii au plecat la oraș. „Dacă ar fi să ne bazăm pe taxe și impozite, situația nu ar fi roză. Populația de aici este de 1.600 de persoane. Cei de peste 65 de ani reprezintă un procent de 62 la sută. Dacă mai dăm la o parte și copiii nu mai rămânem cu cine știe ce”, spune Dănuț Daia. Edilul știe că are noroc cu pământul: „Pe parcursul unui an avem încasări de aproape 13 miliarde de lei vechi de la societățile agricole care lucrează pe cele 12.500 de hectare de teren arabil extravilan”. Creșterea taxelor și impozitelor la Gogoșari ar fi în ton ce ce se întâmplă în țară: „credeți că aici e altfel? Creșterea nu este spectaculoasă. Dar, la Gogoșari, unde lumea trăiește din pensie…de unde?”.

Edilul își explică, apoi, situația albă de pe declarația sa de avere: „Eu am o societate, casa e a părinților, mașina e pe firmă, firma o aveam mai înainte de a fi primar. Am dividende pe care le obțin și, slavă Domnului, mă descurc”. Cu terenul problemă despre care amărâta de Florica plângea că nu-l poate avea ca salvare să iasă din sărăcie, primarul e hotărât – „Da, este un teren la mine la asociație. Dar, ca să poți să vinzi, trebuie să fii proprietar cu acte în regulă. Ei nu și-au făcut succesiunea, să vadă cine și cât moștenește. Ei trebuie să aibă certificat de moștenitor. Ca să vândă fie mie, dacă sunt interesați, fie altcuiva”. Și termină de explicat conflictul cu problema gunoiului – „Noi avem contract cu o societate de salubritate. Percepem o taxă, să acoperim aceste costuri. Nu avem o evidență, dar operatorul ia toată comuna la rând și ridică gunoiul fie că au plătit, fie că nu. La Florentina, de două ori, în doi ani, i-am scos gunoiul din curte cu buldoexcavatorul și tractorul primăriei. Dacă v-ați fi uitat să vedeți câte sticle de bere sau alcool sunt acolo… De unde au bani?”.

Între amărâții din Găujani: bojdeuci printre palate

Pe diagonală de Gogoșari, la vreo 40 de kilometri, stă o altă sărăcie. Sunt cei din Găujani, cu amărâți la Cetățuia și la Pietrișu. La ultimul sat e ceva mai ciudat: printre palatele cu câte cinci-șase bolizi în bătătură, se chinuie săraci în bordeie. Peste unul, zidurile nu au mai răbdat, au căzut. Omul n-a pățit nimic, și-a scos mama bătrână afară și, de atunci, trăiește în curte. „Rudarii de aici s-au mai descurcat. Se duc afară la muncă. Ce muncă? Ce apucă!”, spune unul de la primărie. Tot el zice că nu are tupeu să se prezinte, îi e frică să nu fie luat la ochi de la județ sau mai de sus. Dar e ferm: „Noi nu o să punem perceptorii pe niciunul sărac. Cum să faci așa? Ce să-i iei? Sărăcia?”. Despre bogătani, nu zice nimic. Sare doar unul mai sărac din sărăcime: „Păi, domnul primar ori nu știe, da n-are cum, ori nu vrea. Că la noi, la amărâți, nu ne dă nici ajutor, iar ăia de au casele astea mari primesc toți alocații. Și bani de lemne le dă. Și ei au Mercedesuri și Bemveuri”.

Ăla cu casa căzută nu zice nimic, de nimeni. Îl ustură ochii de la fum, a aprins foc lângă peretele dărâmat, să se încălzească. Cărămizi din casa bătrânească le-a pus ca vatră, tot acolo încălzește ce zeamă apucă să facă peste zi. „Muncesc cu ziua, iau ce apuc. Mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătos și pot să mai câștig câte 50 de lei. Din banii ăștia iau mâncare. E greu și cu asta bătrâna, dar mă gândesc că sunt alții care o duc și mai rău: n-au ce pune pe masă la copii”.

Peste drum, la o altă cocioabă, zace o bătrână, puțini ajung la ea. Drumul e un amestec de noroi și gunoi greu să dovedești. Femeia e bolnavă rău, fiu-său, un rudar sărac, e supărat pe edil: „Nu trece pe aici. Și-a luat scaunul, nu-i pasă. Că și zicea primaru‘ după ce a câștigat mandatu’: «De acum, patru ani mă doare-n p…ă»”. Mai încolo, spre marginea satului, e Viorel. Bolnav și ăsta, fără ajutoare. Stă la palat, adică aproape lipit de casa groasă și înaltă a unuia „cu muncă pe afară”. Bordeiul lui e făcut din amestec de pământ, paie și bălegar, n-a ieșit prea bine. Peretele unei camere e ciuruit zici că a fost sub foc de mitralieră. Bagi degetul prin perete, pe acolo intră frigul. Ăsta-i holul. Camera de zi e în stânga, e închisă și întunecoasă, doi pași lungime, doi – lățime. Amărâtul doarme acolo unde și-a pus o ruginitură de sobă de fier, pe două cărămizi. Ține căldura cu vreascuri, ascultă muzică la un radio cuplat la o sârmă ce iese direct prin chirpici și se ascunde printre crengi înspre stâlpii de electricitate. Viorel nu plătește, n-are de unde. Trăiește, zice, din mila ălora cu palatal și din ce mai apucă. De taxe și greve pe la primărie nu a auzit, nu-i mai pasă. „Cum o da Domnul”, zice, dar nu se știe dacă se referă la el sau la edili. Cineva șoptește – „pe amărâtul ăsta nu-l ajută nimeni. Zice și el, așa”.

Pe partea cealaltă a Găujaniului, o bătrână e resemnată că nu poate plăti nimic: „Dacă sărăcia era vreun sfânt, avea, maică, așa, vreo zece catedrale. Câtă lume nu se înghesuie la ea?…”.