90 de ani de la nașterea „Liliacului” din Bulzești 

În deschidere, câteva „pase” între Sorescu și Nichita Stănescu (urmează la „pomelnic” luna viitoare, odată cu explozia primăverii) regizate de regretatul critic literar Eugen Simion: „Marin Sorescu s-a retras, când a împlinit 60 de ani, să moară puţin, cum zice el într-un vers paradoxal, parafrazând un alt mare poet. Comilitonele său, Nichita Stănescu, i-o luase şi de data aceasta înainte, cum i-o luase pe când trăiau amândoi, în câteva rânduri, disputându-şi întâietatea. O maladie literară românească pe care o notează şi Lovinescu în Agendele sale, atunci când vine vorba de Camil Petrescu. Acesta din urmă era obsedat, într-adevăr, de preeminenţa lui printre scriitorii vremii. Văzând ce-a lăsat în urma lui (vreau să spun, opera lui), privim azi cu mai multă îngăduinţă asemenea confruntări nu ştiu cât de specific româneşti. Oriunde există talente, există şi confruntarea (pe faţă sau pe căi ascunse) pentru recunoaşterea întâietăţii şi, cât timp ea nu ia forme violente şi triviale, trebuie s-o acceptăm. Până la urmă opera decide, în posteritate, cine este primul şi cine este al doilea”.

Marin sau Nichita?

Pe firul întins de Eugen Simion: Şi, la urma urmelor, ce importanţă are acest fapt? Ierarhiile se modifică de la o epocă la alta şi, de multe ori, un scriitor ignorat sau minimalizat în epocă sare peste rând peste oarecare vreme şi ocupă, în forţă, scena literaturii. Este cazul, la noi, al lui Slavici, socotit un prozator modest (Lovinescu îl socoteşte de tot modest, cu o limbă plină de grohotişurile regionalismului ardelenesc, cu un spirit static şi îmbâcsit poporan, prea poporan), până ce un alt critic (G. Călinescu) îl citeşte mai atent, fără prejudecăţi ideologice şi morale şi dovedeşte că greoiul Slavici (cum îl socoteau şi junimiştii) este un mare prozator. Şi aşa a rămas. Sau cazul Bacovia, prea cunoscut pentru a insista. Revenind la Sorescu, aud mereu: Sorescu sau Nichita Stănescu? Cum i-am cunoscut bine pe amândoi şi, îndrăznesc să spun, m-au onorat, amândoi, cu prietenia lor şi cum i-am citit de la început şi le-am comentat cu atenţie cărţile, pot să spun că ei reprezintă în egală măsură sensibilitatea lirică a unei epoci (epoca postbelică) şi a ridica pe unul şi a coborî pe altul nu-i o operaţie critică dreaptă”.

Un înnoitor al limbii și un maestru al ironicului

Atunci? „Preeminenţa stă bine poetului sau prozatorului când se întâmplă ca poetul sau prozatorul să aibă motivaţia unei mari creaţii, nu stă deloc bine criticului care-i judecă estetic şi se lasă terorizat de criteriul întâietăţii. El are alte mijloace de a dovedi treptele originalităţii, ţinând mereu seama de faptul că o literatură nu trăieşte doar printr-un singur poet sau prozator. Literatura, ca să însemne ceva, trebuie să fie făcută de toţi, cum ziceau suprarealiştii, pe urmele lui Lautréamont… De toţi cei care au ceva de spus şi ştiu să spună bine, în aşa fel încât să dea sentimentul că numai ei puteau spune (scrie) acel lucru… Nichita Stănescu sau Marin Sorescu? Marin Sorescu sau Nichita? Iată o interogaţie ce nu mă nelinişteşte deloc. Doi poeţi (doi mari poeţi, după gustul meu) ce trăiesc şi publică în acelaşi timp (Sorescu a debutat în 1964, la patru ani după Nichita Stănescu) şi reprezintă două stiluri ale sensibilităţii lirice româneşti. Unul înnoieşte, după Arghezi, limbajul şi substanţa lirismului prin vizionarismul lui neomodernist (când grav, înalt, metafizic, când ludic, oximoronic), celălalt (Sorescu) – la celălalt capăt al modernităţii – reabilitează ironicul şi-l deschide spre metafizic. Amândoi (unul prin În dulcele stil clasic, altul prin La Lilieci) au deschis calea postmodernităţii”.

Victima unui nou război al literaturii

Au deschis-o, da, dar cum mai sunt percepuți astăzi, ori, mai ales, cum au fost abordați după Revoluția confiscată de neocomuniștii conduși de Ion Iliescu? Cum a fost de pildă „tratat” ministrul Culturii Marin Sorescu de colegii lui de literatură, de optzeciști? La aceste mirări răspunde Paul Cernat, critic și istoric literar: „Până în 1989, nu putem vorbi despre existenţa unui «caz Sorescu» decât la modul latent, deşi contestările la adresa poetului n-au lipsit (Eugen Negrici sau Gh. Grigurcu sunt doar două exemple între altele). După 1990, autorul lui Iona a devenit însă victima unui nou război al literaturii. Unul aşa zicând «revizionist», determinat politic, deşi, de la un punct încolo, tot mai bine acoperit estetic şi teoretic. Abia moartea prematură a poetului, în decembrie 1996, şi tragismul ultimelor sale versuri au mai domolit apele. Oricum, pentru est-eticienii autohtoni, Sorescu a fost, după Revoluţie, marea dezamăgire: nonconformistul iconoclast în care investiseră se dovedea a fi un «trădător». Iar literatura sa, în răspăr cu poncifele epocii şi chiar ale propriei generaţii, apărea, dintr-o dată, ca o mistificare abilă”.

Doi poeți, același scenariu al contestării

În completare: „Din perspectiva acestei atitudini, poetul Liliecilor va apărea ca un poet facil, supralicitat canonic (în tandem cu Nichita Stănescu) de mainstream-ul criticii «şaizeciste». Un globetrotter suspect şi un produs propagandistic de lux, a cărui ironie populară, discutabilă estetic şi diversionistă politic, era menită să facă simpatice miturile românocentrice ale naţional-comunismului ceauşist. Debarcarea sa de la revista «Ramuri» (în 1991), apoi demisia din Uniunea Scriitorilor au reprezentat pentru mulţi consecinţa unor opţiuni politice condamnabile, confirmate inclusiv prin editarea la Roza Vânturilor şi prefaţarea Poeziilor alese de cenzură de către Dan Zamfirescu. Semnalul revizuirii a fost dat de Nicolae Manolescu, în cronica din «România literară» despre volumul în speţă. El va fi calibrat, cu argumente «postmoderne» de discipolii optzecişti, reeditând scenariul contestării lui Nichita Stănescu după Epica magna (1978). Din nou, esteticul era convocat pentru ca, sub alibiul său neutru, să fie delegitimat un aliat de elită, bănuit a fi pactizat cu duşmanul politic”.

În răspăr cu poncifele realist-socialiste

Explicit: „Pentru militanţii optzecişti bunăoară, «neocomunismul» regimului Iliescu – înţeles ca remake anacronic al anilor ’60-’70 cadra perfect cu literatura scriitorilor «modernist-şaizecişti» care-l susţineau. O sinteză a acestei atitudini întâlnim, la sfârşitul deceniului zece, în capitolul dedicat lui Sorescu din Postmodernismul românesc. Departe de a aparţine exclusiv autorului Levantului (n.r. – Mircea Cărtărescu), ea ilustra, de mai multă vreme, vulgata optzecismului militant (şi a multor altora) cu privire la autorul Liliecilor”. Dar cum „se prezenta” poetul Marin Sorescu în anii de creație supuși oprobiului optzecist? Era chiar atât de toxic comunist? Din nou profesorul Paul Cernat: „În anii ’60, Sorescu se situa în răspăr nu doar cu poncifele realist-socialiste, ci şi cu poeţii generaţiei sale: atitudinea sa parodică, derizivă, umorul mucalit, alergic la şabloane şi poncife, contrasta cu beatitudinea lirică, aurorală a tinerilor care luau, candid, în posesie lumea, fugind de actualitatea politizată spre ceva «mult mai înalt/şi mult mai curând»”.

O bijuterie estetică

Întru o și mai bună înțelegere: „Nu-i de mirare că atacurile de după 1990 la adresa lui Sorescu vor veni, în special, din partea adepţilor postmodernismului globalist, neolovinescian, ultracitadinizant şi (implicit) antiruralist, pentru care orice formă de recuperare a tradiţiilor rurale autohtone e suspectată de «păşunism» şi afinităţi maligne cu naţionalismul ceauşist. Observaţiile cu privire la fondul tradiţional, alegoric şi mitologic al poeziei soresciene (dincolo de aerul ei demitizant şi deriziv), îşi au partea lor de adevăr; contestabile sunt doar valorizările dictate de un partizanat tendenţios şi dogmatic”. Marin Sorescu le-a răspuns însă optzeciștilor inflamați cu o bijuterie estetică: La Lilieci. „La Lilieci – opina criticul literar Paul Cernat – este de altfel o capodoperă, rezultat al unor dileme pe care Sorescu însuşi le-a experimentat în timpul stagiului din SUA, la începutul anilor ’70, şi pe care le mărturiseşte la tot pasul în interviurile cu poeţi americani (reunite în volumul Tratat de inspiraţie). Marea epopee a Bulzeştilor nu a fost doar stimulată de modelul lui Edgar Lee Masters din Spoon River Anthology. E, în acelaşi timp, o replică postmodernă, dar şi «ţărănească» şi «românească», «tradiţională» şi «autenticistă» la un model în curs de globalizare”.

Iniţiator al postmodernismului autohton

Aproape de concluzie: „Dacă în perioada de început – între Singur printre poeţi şi Tuşiţi – persistă imaginea unui Sorescu demitizant, programatic neserios şi teribilist, secondată de cea a unui tragic camuflat, mereu ameninţat de căderea în manieră şi repetitivitate, prin cele trei volume antedecembriste ale «epopeii satului» din La Lilieci începe să câştige teren imaginea de iniţiator al postmodernismului autohton”.

90 de ani se împlinesc în februarie 2026 de la nașterea poetului Marin Sorescu.

„Modernist antimodern şi postmodernist antipostmodern, existenţialist captiv într-o lume a clişeelor şi artefactelor, Sorescu pare condamnat – în singurătatea lui printre poeţi – să fie singur şi printre canonici”, Paul Cernat, critic literar

30 de ani se vor împlini în 8 decembrie 2026 de la moartea poetului și dramaturgului Marin Sorescu.

„În anii ’60, Sorescu se situa în răspăr nu doar cu poncifele realist-socialiste, ci şi cu poeţii generaţiei sale”, Paul Cernat, critic literar

„La Lilieci este o capodoperă, rezultat al unor dileme pe care Sorescu însuşi le-a experimentat în timpul stagiului din SUA, la începutul anilor ’70”, Paul Cernat, critic literar

››› Vezi galeria foto ‹‹‹