Costa Rica. Țara care își face cafeaua singură

M-am oprit într-o mică plantație din Tarrazú. Un fermier, Carlos, îmi arată boabele puse la uscat. Îl întreb cât produce. „Nu mult”, îmi spune. „Dar bun”. Îl provoc: „Și dacă ai produce mai mult?”. Se uită la mine ca și cum i-aș fi propus să dilueze vinul cu apă. „Atunci n-ar mai fi cafea din Tarrazú. Ar fi marfă”. Acolo e diferența.

O economie care a înțeles ce vinde

Costa Rica nu are petrol. Nu are gaze. Nu are resurse minerale care să justifice aroganță bugetară. Are cafea. Și stabilitate. Și o disciplină fiscală pe care noi o confundăm uneori cu plictiseala administrativă. Aici nu se vorbește despre „scheme”. Se vorbește despre loturi, export, certificare. Cafeaua lor a construit drumuri și școli în secolul XIX. Nu prin împrumuturi externe, ci prin productivitate. În timp ce noi discutăm despre deficit structural și amânări electorale, ei discută despre aciditate și altitudine.

„Nu poți bea cafea pe credit”

Într-o cafenea din San José, la o masă mică, discut cu un tânăr antreprenor. Îmi spune: „Noi nu ne permitem să ne jucăm cu reputația. Dacă lotul e prost, anul viitor nu mai vindem”. Îl întreb, aproape reflex românesc: „Și statul vă ajută?”. Râde. „Statul ne lasă în pace. E suficient”. Am tăcut câteva secunde. Uneori, cea mai bună politică publică e absența excesului de politică publică.

Lecția cafelei (pentru noi)

Carlos, fermierul din Tarrazú, mi-a spus la despărțire: „Noi nu facem cafea pentru azi. Facem pentru reputația de mâine”. M-am gândit la bugetele noastre. La deficitele noastre. La promisiunile noastre. Cafeaua nu se poate bea pe credit. Reputația nici atât.

Costa Rica a ales calitatea înaintea volumului. Stabilitatea înaintea spectacolului. Productivitatea înaintea populismului. Poate că ar trebui să ne întrebăm și noi ce vindem lumii. Și dacă nu cumva vindem prea mult din viitor.

La nord, lucrurile nu sunt atât de simple

Mexicul e altă poveste. Forță regională, economie mare, dar și tensiuni permanente: securitate, migrație, polarizare. Nu e chiar haos, dar nu e nici pe departe liniștea administrativă costaricană.

America Centrală e un echilibru fragil. Panama și Costa Rica rămân ancore de stabilitate. Belize și San Salvador încearcă. Restul regiunii oscilează. Și atunci apare întrebarea pe care am mai pus-o și o repet: Unde este România aici?

Prezență sau doar reprezentare?

Sunt mulți români în America Centrală. În business, în turism, în tranzit. Însă distanța față de serviciile consulare este mare. Pentru toate țările din zonă, singurul „Cartier General românesc” este la Mexico City, iar realitatea regională cere prezență rapidă, nu proceduri întârziate. Înființarea unui Consulat în Costa Rica sau Panama, sau chiar o ambasadă la San José sau la Panama City, ar fi un gest de pragmatism într-o zonă stabilă, predictibilă, pro-occidentală. Dacă vrem să fim doar prezenți cu numele în emisfera vestică, doar declarativ, o să rămânem doar spectatori. Dacă vrem însă punți economice reale, trebuie să avem oameni „pe teren”. Avem exemplul Ambasadei României în Peru. O ambasadă, cum se spune pe românește, „de toată isprava”. Diplomația nu se face din PowerPoint. Se face din proximitate.

Noi ne revedem vinerea viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!

››› Vezi galeria foto ‹‹‹