Riscurile ascunse ale excesului de masă grasă

Prima propoziție, prima surpriză: „Obezitatea poate afecta şi persoane cu o greutate normală. Dacă este adevărat că excesul de masă grasă poate fi problematic, distribuirea grăsimii, mai mult decât cantitatea ei totală, comportă riscuri majore. Grăsimea viscerală, adică aceea acumulată între organe, e mai strâns legată de o majoră rezistenţă la insulină şi de sindromul metabolic, comparativ cu grăsimea subcutanată, chiar şi atunci când e în cantităţi relativ mici. Pe lângă grăsimea subcutanată şi viscerală, alte depozite de grăsime pot influenţa riscul metabolic. Un depozit mai puţin studiat este grăsimea subfacială, care nu se poate măsura prin tehnici comune. Cercetări recente au arătat că acest tip de grăsime este asociat cu rezistenţa la insulină şi ar putea avea implicaţii semnificative asupra sănătăţii metabolice”, menționează dr. David Della Morte Canosci.

Indice imperfect

Clasificarea tradițională a obezității se bazează pe indicele de masă corporală, care, conform Organizației Mondiale a Sănătății, trebuie să depășească 30 kg/m² – pentru a putea vorbi despre această afecțiune. „Cu toate acestea – opinează dr. David Della Morte Canosci -, există și alte forme, mai puțin evidente, de obezitate, caracterizate printr-un indice al masei corporale (IMC) aflat în limite normale, dar asociat în egală măsură cu o predispoziţie mai mare la riscurile aferente obezităţii. În aceste cazuri, diagnosticul vine adesea prea târziu și evaluarea riscului cardiovascular nu este exactă. IMC-ul, de fapt, este un indicator al greutății, dar nu ne spune care este raportul dintre masa slabă și masa grasă şi nici cum sunt distribuite aceste mase. O cantitate mai mare de grăsime viscerală poate reprezenta un factor de risc chiar și la o persoană cu greutate normală. Prin urmare IMC a fost recunoscut de numeroși cercetători și de societăți științifice ca fiind un indice imperfect, util, dar nu suficient în evaluarea corectă a adipozităţii. Din acest motiv, astăzi este corelat şi cu alte sisteme de evaluare”.

Riscuri

Pe fir: „Pentru a face această evaluare mai precisă, s-a operat o distincţie între patru tipuri de obezitate, care prezintă caracteristici diferite: stare de obezitate, deşi greutatea este în limite normale; stare de obezitate asociată cu sindrom metabolic, deşi greutatea este în limite normale; obezitate fără afecţiuni metabolice; obezitate asociată cu afecţiuni metabolice. O persoană obeză cu greutate normală are un IMC normal, dar are un procent mare de masă grasă, la care se adaugă o stare uşoară de inflamație, plus un risc crescut cardiometabolic, un risc de creștere a tensiunii arteriale, de alterare a metabolismului, de polimorfisme genetice (modificări în secvenţierea ADN-ului) care predispun la inflamaţie şi la reducerea masei slabe şi a energiei consumate. Cu alte cuvinte, anumite persoane cu IMC ridicat pot prezenta o frecvență scăzută a problemelor cardiovasculare, în timp ce persoanele cu greutate în limite normale pot avea acumulări mari de grăsime viscerală, fiind expuse inflamațiilor cronice, afecţiunilor cardiovasculare, diabetului etc. la fel ca o persoană obeză. De fapt, persoanele obeze cu un număr mai mic de accidente cardiovasculare au o distribuție subcutanată şi periferică a grăsimii. În schimb, persoanele bolnave din punct de vedere metabolic au o distribuţie centrală a grăsimii, însoţită de inflamaţii, şi prezintă un risc crescut de afecţiuni cardiovasculare”.

Dificil de tratat

Cei care sunt clasificați ca fiind obezi cu greutate normală și ca obezi sănătoși din punct de vedere metabolic, după zece ani de la diagnosticare prezintă acelaşi risc cardiovascular ca persoanele bolnave metabolic. Acest lucru indică o progresie continuă a obezității, adică aceste persoane, dacă nu își îmbunătățesc stilul de viață, vor înregistra o creştere a riscurilor la care sunt supuse. Obezitatea este o afecţiune care priveşte întregul sistem, deoarece provoacă inflamaţie şi dereglări metabolico-hormonale. În plus, există o legătură strânsă între ţesutul adipos, oase şi muşchi, după cum am văzut, putându-se accentua sau dezvolta osteoporoza şi sarcopenia. Aşadar, la cele patru forme de obezitate descrise, am putea adăuga alte două: obezitatea sarcopenică şi obezitatea osteosarcopenică, aceasta din urmă fiind şi mai îngrijorătoare. Odată instaurată, obezitatea este foarte dificil de tratat. Este suficient să ne gândim că mai mult de 60% dintre copiii supraponderali înainte de pubertate vor continua să fie astfel şi la vârsta adultă.

Obezitatea este o afecţiune care priveşte întregul sistem, deoarece provoacă inflamaţie şi dereglări metabolico-hormonale. – Dr. David Della Morte Canosci

Există o legătură strânsă între ţesutul adipos, oase şi muşchi, putându-se accentua sau dezvolta osteoporoza şi sarcopenia. – Dr. David Della Morte Canosci

››› Vezi galeria foto ‹‹‹