trenul pierdut al clasei politice românești

Diplomația nu este despre prezență fizică, este despre prezență intelectuală. Este despre acea capacitate rară de a transforma un avantaj geografic într-un atu economic și politic. Din păcate, ceea ce am văzut a fost mai degrabă un exercițiu de imagine, o bifare a unor funcții care, în absența unei substanțe de școală veche, rămân simple etichete goale.

Cazul Oanei Țoiu este simptomatic pentru o întreagă generație de politicieni „născuți” din algoritmi și oportunități de partid, nu din studiul riguros al tratatelor de geostrategie. Prezența sa la Ankara pare desprinsă din jurnalul unui turist privilegiat. A obține o fotografie cu Mark Rutte este o chestiune de noroc și așezare în sală, în timp ce a purta un dialog despre echilibrul puterilor în bazinul pontic este o chestiune de erudiție.

Există o diferență fundamentală între a învăța cum „te descurci” într-o instituție și a înțelege mecanica fină a relațiilor internaționale. Din funcții înveți birocrație, dar din cărți și studiu aprofundat înveți cum să anticipezi mișcările adversarului și cum să seduci intelectual un partener de dialog. Fără această „știință de carte”, rămâi un spectator la propria ta istorie. Poza rămâne pe rețelele sociale, însă deciziile se iau în camerele în care cei ca Rutte recunosc în interlocutor un egal, nu un admirator care caută un cadru bun.

Marea Neagră a devenit, mai mult ca oricând, inima pulsândă a securității europene. Nu mai este doar o întindere de apă, este un depozit vital de gaze naturale care pot asigura independența energetică a continentului, pilonul care poate stabiliza sau destabiliza Europa. În acest context, întrebarea care arde este: cine știe să joace această carte?

Actualii reprezentanți par depășiți de propria lor neputință de înțelegere. Ei privesc Marea Neagră ca pe o destinație de vacanță sau ca pe o temă de discurs electoral, ignorând faptul că acele zăcăminte de gaz sunt monedă de schimb la masa marilor puteri. România este băgată în seamă astăzi datorită poziției sale strategice, nu datorită geniului miniștrilor săi. Suntem importanți prin geografie, dar suntem ignorați prin mediocritatea elitei politice care ne reprezintă. Partenerii de dialog speculează imediat această lipsă de pregătire, pentru că, în diplomație, dacă nu ești la masă cu un argument solid, înseamnă că ești în meniu.

Tragedia politicii românești contemporane este confuzia între funcția numită și autoritatea intelectuală. Un ministru numit de partid poate semna decrete, dar nu poate comanda respect într-un cerc de elită dacă îi lipsește „istețimea” specifică omului de stat. Recunoașterea internațională nu vine din titulatură, rezultă din capacitatea de a oferi soluții, de a înțelege nuanțele geostategice și de a vorbi limba puterii cu alfabetul culturii politice.

Când delegația ta este formată din oameni care nu au profunzimea necesară pentru a descifra mizele regionale, pierzi trenul. Și România a mai pierdut un tren la Ankara. Am fost acolo pentru a asista la discuții, nu pentru a le influența. Am fost prezenți pentru a valida deciziile altora, nu pentru a ne impune viziunea. Este dureros să constați că suntem „apreciați” doar ca spațiu de manevră, nu ca parteneri de gândire.

Diplomații de carieră și marii lideri ai lumii simt imediat „mirosul” lipsei de pregătire. Ei văd în spatele zâmbetului de fațadă goliciunea argumentelor. Când un oficial român nu stăpânește conceptele de geostrategie, devine o marionetă ușor de manipulat în jocurile economice regionale. Resursele noastre, poziția noastră, viitorul nostru economic sunt lăsate pe mâna unor oameni care nu înțeleg valoarea „mărfii” pe care o reprezintă. Această neputință de înțelegere se traduce în contracte nefavorabile, în amânări și în pierderea suveranității de facto în luarea deciziilor. Dacă nu ai o elită care să fie, înainte de toate, o elită a cunoașterii, rămâi un stat de rang secund, oricât de strategică ți-ar fi poziția pe hartă.

Marea Neagră ne strigă potențialul, dar ecoul se pierde pe holurile ministerelor ocupate de oameni mici. Este o formă de diplomație a tăcerii vinovate, unde „a pune capul în poză” este considerat un succes diplomatic. În realitate, succesul ar fi însemnat un plan concret pentru gazele din Marea Neagră, o voce fermă în securitatea navală și un respect câștigat prin forța argumentului intelectual.

Se află în fața noastră o tablă de șah transformată, prin cinismul istoriei, într-o masă de poker geostrategic, unde România a primit, prin grația geografiei, cele mai puternice cărți: controlul simbolic și energetic al Marii Negre. Totuși, tragedia națională constă în faptul că acești „ași” rămân muți în mâinile unor oficiali care privesc simbolurile puterii cu uimirea neofitului, incapabili să articuleze o strategie sau să forțeze o mână decisivă care să ne asigure locul cuvenit. În diplomația mare, a deține avantajul fără a poseda gramatica necesară pentru a-l impune echivalează cu un abandon mascat. Este profund dureros să observi cum acești jucători de ocazie, ajunși la Summituri de calibru precum cel de la Ankara, se mulțumesc să fie simpli martori la împărțirea sferelor de influență, fiindcă le lipsește acea „știință a jocului” care se dobândește prin decenii de studiu riguros, nu prin hazardul unor numiri politice efemere.

Această irosire a unui moment istoric irepetabil nu este o simplă eroare de protocol, este un faliment moral care va reverbera în demnitatea și în buzunarele celor care vor veni după noi, condamnându-i la o perpetuă stare de subordonare. Atunci când mizele sunt gazele naturale care pot redefini harta independenței europene, a trimite la masa tratativelor oameni care nu înțeleg mecanismele fine ale geostategiei este un act de iresponsabilitate care amanetează viitorul nostru colectiv. Vom plăti prețul acestui analfabetism diplomatic prin decenii de irelevanță regională, întrebându-ne retoric, peste ani, cum a fost posibil ca, deținând toate resursele necesare pentru a deveni un arbitru al Europei, să sfârșim prin a fi doar spectatori în propria noastră geografie, victimele unei elite care a confundat sclipirea pozelor de protocol cu greutatea negocierilor de stat.

Summitul de la Ankara se transformă, retrospectiv, într-un exercițiu de turism politic, unde delegația noastră a confundat pragul istoriei cu destinația finală. Am rămas prizonierii unei imagini de fațadă, admirând decorul hotelului, în timp ce monumentele de strategie și pilonii de securitate regională au rămas neatinși de o viziune românească autentică.

Este trist să vezi cum o țară cu o asemenea greutate geografică este reprezentată de o ușurință intelectuală alarmantă. Diplomația necesită sacrificiul studiului, rigoarea minții și o dragoste de țară care se manifestă prin dorința de a fi cel mai bun, nu cel mai vizibil.

Până când nu vom înțelege că funcția fără școală este doar o impostură poleită, vom continua să privim cum alții ne desenează viitorul pe propria hartă. România are nevoie de elite, nu de numiți, are nevoie de viziune, nu de vizibilitate.

Privind spre orizontul Mării Negre, acolo unde valurile bat în porțile unei Europe nesigure, nu poți să nu simți o melancolie profundă. Este melancolia puterii irosite. Ne plimbăm prin capitalele lumii cu haine de gală, dar cu mințile goale de strategia care ar putea salva acest neam de la anonimat. Suntem un popor așezat pe aur, condus de oameni care se bucură la mărgele de sticlă, o poză, un zâmbet fugar, o strângere de mână fără conținut. Ne lipsește acea mândrie a spiritului care să spună lumii: „Nu suntem aici doar pentru că marea ne este vecină, purtăm misiunea de a fi arhitecții propriei noastre relevanțe!”

Am dorit să fac din poporul român un popor de stăpâni, dar n-am reușit, din cauză că este greu să transformi slugile în stăpâni prin educație dacă le place mai mult să fie slugi în haine de sărbătoare. Aceasta este drama noastră la Ankara și pretutindeni: am trimis haine de sărbătoare, dar am lăsat acasă esența care ar fi trebuit să le poarte. Marea Neagră rămâne, în singurătatea ei, singurul nostru aliat autentic, așteptând generația care va ști, în sfârșit, să-i vorbească limba.