Cine e capabil nu conduce, cine conduce nu-i capabil

Criza politică din România anului 2026 a depășit de mult stadiul unei simple fricțiuni între partide; vorbim despre un impas constituțional și guvernamental cronicizat. Declanșat pe 5 mai 2026, odată cu adoptarea moțiunii de cenzură împotriva Guvernului Bolojan, acest blocaj dovedește incapacitatea cronică a clasei politice de a coagula o majoritate parlamentară funcțională. În loc de soluții, scena publică oferă nominalizări eșuate, negocieri sterile pe funcții ( a se citi „sinecuri”) și o perioadă de interimat periculos de lungă.

Efectele acestei frământări politice se răsfrâng direct asupra stabilității naționale. În timp ce liderii de partide sunt prinși în calcule electorale cinice, România se adâncește într-o incertitudine macroeconomică și fiscal-bugetară severă. Avertismentele tot mai ferme ale instituțiilor financiare internaționale și presiunea deficitelor gemene sunt ignorate cu inconștiență de parlamentarii preocupați mai mult de „cine va conduce” și prea puțin de „cum va conduce”.

Suntem martorii unei incompetențe sistemice exact într-un moment critic, marcat de trei mari vulnerabilități:

Prima vulnerabilitate este prăpastia economică: Lipsa unui Executiv cu puteri depline blochează reformele structurale fundamentale, pune în pericol atragerea fondurilor europene și lasă mediul de afaceri fără nicio predictibilitate fiscală.

Vulnerabilitatea geopolitică și de securitate: Într-un context regional extrem de volatil la granițele NATO și ale Uniunii Europene, absența unui guvern stabil slăbește poziția strategică a țării și capacitatea de reacție rapidă la provocările de securitate.

Falimentul de leadership: politicienii actuali dovedesc o neputință cronică de a administra crizele suprapuse, preferând populismul și demagogia în locul asumării unor măsuri nepopulare, dar absolut necesare pentru salvarea echilibrelor macroeconomice.

Istoria modernă a României arată că astfel de blocaje nu sunt o noutate, ci o recidivă. Unele crize s-au născut din scindarea coalițiilor și din învrăjbirea cronică din interiorul partidelor. Altele au fost alimentate de amestecul tot mai pe față al suveranului – în perioada monarhică – sau al șefului statului, în epoca post-decembristă.

Stereotipul conform căruia „istoria se repetă” devine dureros de relevant. „Vreau un guvern de concentrare cu o conducere care să nu fie a unui șef de partid […] Vreau ca ministerul să nu fie dat spre arendă unui șef de guvern; miniștrii care mă reprezintă pe mine eu să-i numesc”, clama Regele Carol al II-lea în ajunul numirii cabinetului Iorga-Argetoianu. Regele căuta să manevreze partidele pentru a le demonstra, în ultimă instanță, incapacitatea de a administra țara – o strategie de decredibilizare care a pregătit terenul pentru regimul său personal. Instabilitatea de atunci, la fel ca și cea de acum, își găsește explicația în lipsa de coerență strategică și în subordonarea interesului național unor ambiții de grup.

În 1926, profesorul P. P. Negulescu descria plastic exact aceeași dinamică: „O luptă aprigă – a vechilor partide între ele, a noilor partide împotriva celor vechi, a noilor partide între ele și a vechilor partide împotriva celor noi…”. Trecerea oportunistă dintr-o tabără în alta înainte de alegeri era la ordinea zilei, la fel cum este și astăzi. „La noi, viața politică se află încă într-o fază de început incomplet lămurită. Granițele partidelor încă nu sunt consolidate”, observa Octavian Goga, el însuși un actor versat în lupta pentru putere.

Un secol mai târziu, asistăm la aceeași incoerență parlamentară și la aceeași lipsă de identitate doctrinară din partea celor care pretind că vor să guverneze. Miza reală nu mai este de mult dezvoltarea țării, ci simpla redistribuire a resurselor de la buget.

În fața acestui spectacol al neputinței, întrebarea rămâne deschisă: cine va reuși, până la urmă, să dea substanță zicerii lui Brătianu și să dovedească faptul că este într-adevăr capabil să conducă?

Deocamdată, realitatea ne oferă o singură concluzie amară: cine e capabil nu conduce, iar cine conduce nu-i capabil.