Reportaj. „De ce ne închid?” Drama ultimilor mineri din Valea Jiului. Ce se întâmplă în subteran

Oamenii care plâng după iad. Ultimele zile ale mineritului în Valea Jiului

Când se aprinde cărbunele, în față nu mai vezi bezna care până atunci te făcea să orbecăi. Vezi doar roșu-viu, așa ca o lavă, care se scurge spre tine. Fumul e gros, te îneacă, nu mai poți să respiri, culoarul pe care abia încapi începe să te strângă. Nu mai e praf, e foc pe care îl tragi în piept, arșița care vine dinspre frontul care arde îți pârlește hainele, pielea și traheea. Atunci, doar dacă te place Dumnezeu mai scapi. Altfel, mori în toate felurile: ars, sufocat sau făcut fărâme dacă mai e și ceva gaz metan care să bubuie. Asta s-a întâmplat sute de ani în Valea Jiului cu minerii care lucrau în huilă. Acum exploatările se opresc prin program PNRR și acord cu Uniunea Europeană. Două mine – Lupeni și Lonea – au termen să fie închise peste câteva luni, în decembrie. „Și ferească Domnul să nu se închidă cum trebuie, că focul – precum cel din abataj – e cel mai mic lucru care se poate întâmpla”.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Mina Lupeni este cea mai veche din Valea Jiului cu o istorie în roșu și negru. Așa o știu minerii: roșu de la sânge, negru de la huilă. În 1922 mina bubuia pentru prima oară: în explozie mureau 82 de ortaci. 50 dintre ei nu au fost găsiți niciodată, nici măcar pe bucăți. După șapte ani, în 1929, Lupeniul mai înregistra alți 30 de morți. Dar nu în subteran, ci în fața centralei electrice care asigura pomparea aerului în abataj. Minerii se adunaseră acolo să protesteze. „Atunci, în 29 era exact ca acum. Patronul voi să închidă, nu mai era rentabil pentru el să scoată cărbune. Ortacii s-au adunat la centrală fiindcă circula un zvon cum că șefii voiau să taie aerul camarazilor din mină. Au fost aduși jandarmii, s-a dat ordin să se deschidă focul. Lucrurile au luat-o la vale..”. Dacian Floarea, directorul Minei Lupeni, privește un turn vechi din cărămidă lângă locul masacrului: încă se văd găuri de glonț. Câteva coroane de flori, arse de soare, cu panglici tricolore care fâlfâie trist, sunt puse pe locul unde au fost executați ortacii. Au fost fixate între plăci comemorative, cu numele celor decedați, pe care timpul le-a scrijelit.

Pe lângă ele trece un miner, abia ieșit din tură: salopeta e neagră-funingine, pe bocanci se usucă noroiul gros de două degete, tricoul e fleașcă, storci și curge transpirația ca apa. Fața îi e mânjită, dungi negre curg de la tâmple. Doar albul ochilor este curat. Privirea îi lucește rău, e ca un fel de cuțit care taie din umbra șefului. Întinde palma grea, murdară și bătucită „cu care cară tone de huilă acolo jos”: „Noroc bun!”. Apoi șoptește: „Dom director…salariul meu….”. Omul muncește la 400 de metri sub pământ pentru 4.000 de lei. Directorul – a început la 18 ani ca vagonetar, acum are împliniți 32 de ani de mină – nu câștigă nici dublul. Cei doi se uită unul la celălalt, nu mai zic nimic. Minerul parcă n-ar vrea să lase mâna șefului din palma sa înnegrită de huilă.

REPORTAJ „Păi dacă așa a vrut Uniunea Europeană…” Drama ultimilor mineri din Valea Jiului pic.twitter.com/68DBHSiIWZ

— Jurnalul (@JurnalulN) August 24, 2026

„Păi dacă așa a vrut Uniunea Europeană…” Drama ultimilor mineri din Valea Jiului

„Noi vrem să dăm cărbune!”

În fața coliviei – cutia de fier ruginit care îi coboară pe mineri în adânc – s-a adunat schimbul doi. Sunt vreo 25 de oameni care trebuie să lucreze pentru punerea în siguranță a minei. De ei depinde viitorul: dacă nu tencuiesc bine galeriile, mina poate să sară în aer sau să se prăbușească. Cu tot cu localitățile dimprejur. Ortacii se pregătesc de muncă mohorâți – nu vorbesc, nu se mai discută ca înainte despre familie, copii sau fotbal. Doar despre salarii: nu e nicio șansă să se mărească. Până și banii de la Guvern pentru lucrările de închidere s-au înjumătățit. „Păi și cum să ne facem treaba? Și de ce să închidem? E criză energetică, iar noi stăm pe un munte de energie”, crește vocea un miner mai în vârstă. În jurul lui se adună schimbul: sunt chipuri încruntate, aspre, care vor să știe ce se întâmplă cu Valea. „Au rămas patru mine din totalul de 17. Dintre astea patru, noi și Lonea suntem pe hârtie să ne închidă la sfârșit de 2026. Păi cu ce bani? Că nu mai sunt materiale. Iar noi? Noi ce facem? Noi vrem să dăm cărbune!”, scrâșnește unul.

REPORTAJ Oamenii care plâng după iad. Ultimele zile ale mineritului în Valea Jiului pic.twitter.com/BDtDA89iaG

— Jurnalul (@JurnalulN) August 24, 2026

Ultimii mineri din Valea Jiului, între focul din subteran și frica zilei de mâine: „Ce mai punem pe masă?”

Priveghiul de la gura minei

În cerc, oamenii spun răspicat ce doare. Începe unul pe un ton necăjit: „În mina Lupeni cărbune mai este pentru 80-100 de ani. Cărbune bun, nu ca lignitul. E huilă domnule, de putere calorică mare.  Metodele de exploatare sunt grele, da. Dar noi vrem să muncim în continuare”.

Ortacii se mai strâng un pic, cumva, imaginea aduce aminte de 1977 când minerii Lupeniului – pe atunci vreo 5.000 de angajați și nu 200 ca acum – au intrat în grevă și i-au ținut cu forța în curtea minei pe doi dintre miniștrii lui Ceaușescu. La Lupeni, de ani buni, nu a mai venit nimeni de la București să se intereseze de lucrări sau de oameni. „Ooo, Doamne, aș fi dat acatist, să fi venit unul, vreun ministru, vreun secretar, cineva, să întrebe de cum suntem, cum muncim, cum trăim. Noi, ortacii ăștia care am mai rămas”, suflă unul. „De mâine, dacă se vrea, putem face producție bună de huilă”. Zice asta, încet, unul cu mâinile în sold care privește în gol. Se șterge pe față, oftează: „Îh, mama ei de viață!”. Lângă el, unul lasă cu năduf casca cu lămpaș, își încrucișează mâinile și bubuie: „Abatajul e închis”. Sună ca și cum ar fi anunțat că a murit careva, se face liniște. Un ortac cu riduri crăpate în obraz, pune mâinile cruciș în față, și cu umerii lăsați șoptește ca la parastas: „Păi dacă așa a vrut Uniunea Europeană….”.

Între ei, directorul Floarea le dă dreptatea ortacilor: „De mâine pot să scot o mie de tone pe zi. Cărbune bun care poate ajuta România să treacă de criza asta. Pot să fac și muzeu aici. Pot să captez și gaz metan. Nimeni, niciodată nu a zis nimic. Cei care au negociat în numele României programul de închidere a minelor ori nu au avut informațiile necesare, ori….”. Minerii strigă cu obidă: „Păi cum a negociat România? Polonia a negociat să închidă mineritul în 2049. Germania a redeschis zilele astea minele. Italia, la fel. Noi avem aici termocentrală modernizată de japonezi. Avem cărbune. Avem oameni care vor să muncească. Dar se închide tot și importăm energie pe bani grei”.

REPORTAJ „Noi vrem să muncim!” Revolta ultimilor mineri: „Ce punem pe masă după ce se închide mina?” pic.twitter.com/NE9aX4oAAH

— Jurnalul (@JurnalulN) August 24, 2026

„Noi vrem să muncim!” Revolta ultimilor mineri: „Ce punem pe masă după ce se închide mina?”

„De ce ne închid?”

La umbra puțului cu skip, minerii se gândesc la viitor. Puțul cu skip este o clădire înaltă, parcă zgârie norul alb care s-a oprit deasupra. „Are o înălțime de 105 de metri. În jos, puțul mai duce 430 de metri. Skipul este un utilaj, imaginați-vă că este o găleată cu care se scoteau tonele de cărbune din galerii. Pe aici se scotea producția minei Lupeni. În vremurile bune, în anii ’80, cam 12 milioane de tone pe an. Acum am vrut să pun, dacă tot se vorbește de energie verde, panouri solare pe clădirea asta. Nimeni nu a răspuns nimic. În hotărârea de Guvern din acest an sumele stabilite pentru închiderea minelor din Valea Jiului sunt la jumate. Eu cum să îmi fac treaba?”, spune directorul Lupeniului. Acum ceva vreme nu au mai fost bani nici de paznici: din exploatare începuseră să dispară și vagoneții. Fier bun și greu de dat la reciclat.

Minerii știu și ei cum stă treaba: lipsa retehnologizării minelor și taxele impuse chiar de stat au omorât Valea. „Păi tu ne iei taxa pe ce minerim? Taxă pe carbon? Taxă pe aia, pe ailaltă. Păi ne-ai strâns de gât. Și, în plus, ne plătești cu puțin, de am ajuns să îi invidiem pe paznicii de supermarket. Hai, mă, să coborâm, că am întârziat cinci minute. Las-o încolo, hai să facem treabă, că stă mina. Hai, noroc bun!”, zice unul dintre ortaci, un maistru care și-a trăit mai toată viața sub pământ. Un miner e mai îndărătnic: „Lasă, să zic! S-a vorbit, domnule, de energie verde. Aici, nu altundeva. Unde e energia asta? Nu s-a făcut nimic de când s-a negociat, acu vreo 12 ani. Unde-s eolienele, unde-s voltaicele?”. Un puști rânjește de i se lățește mutra: „Cum, mă, nu vezi verde? Uite pădurea în spatele tău! Aia-i verde”. Pe urmă se înhăitează cu un alt ortac: „Uite așa se închide mina. Noi ce să facem, că locuri de muncă nu-s. Mergem la șparanghel?”. Celălalt îi dă dreptate. Dar e supărat rău, aproape scrâșnește: „Noi aici vrem să muncim. Aici ne-am născut, aici am învățat munca. Noi vrem să stăm aici, în țara noastră. De ce nu se deschide mina ca în celelalte țări?”. Încet, unul câte unul, minerii merg către colivia care îi va duce în adânc. Trec printr-o baltă, printre niște fiare ruginite și dispar în întuneric. Doar unul mai rămâne un pic afară să tragă de un chiștoc: „De ce ne închid?”.

REPORTAJ „Mina mi-a mâncat viața”. Mărturii cutremurătoare din locul în care mineritul este pe cale să dispară pic.twitter.com/muqM4Fs4Ur

— Jurnalul (@JurnalulN) August 24, 2026

„Mina mi-a mâncat viața”. Mărturii cutremurătoare din locul în care mineritul este pe cale să dispară

Dezastrul de la Coroiești și din Vale

Minerii de la Lupeni lucrează, acum, din greu să facă diguri, să închidă galeriile, să țină sub supraveghere pereții groși de cărbune. Huila, lăsată mult timp în contact cu aerul se poate aprinde. Incendiul și explozia ar fi o nenorocire. Așa că minerii s-au transformat într-un fel de zidari: tencuiesc și ridică pereți care să sugrume tonele de huilă. Directorul minei e abătut, nimeni nu se mai gândește la cărbunele Lupeniului care odinioară hrănea combinatele metalurgice cu cocs bun: „Acum nu mai e nicio cerere. La preparația de la Coroiești se transformă huila în cocs de calitate. Ce e acum la Coroiești? Dezastru!”

La 8 kilometri de Lupeni, pe marginea orașului Vulcan muntele e presărat cu dărâmături. De sus pare că acel loc a fost bombardat ori a avut loc o catastrofă. „Păi și a fost o catastrofă. Preparația, fabrica aia unde se pregătea cărbunele pentru industrie, a fost lăsată așa uitării. A fost într-o zi, s-a decis să se închidă. Au pus niște femei să păzească, au venit ăia din colonia de jos a Vulcaniului, au ros ca termitele. Pe urmă au început clădirile să cadă. Una câte una până a rămas scheletul. Ca și la oameni, așa și cu Preparația: te bagă în pământ, te mănâncă viermii. Pe Preparație au mâncat-o ăia care se ocupă cu fierul vechi”.

Cel care povestește este fost miner. Nu pare sărit de 50 de ani, a trecut prin disponibilizare, acum se chinuie cu un atelier în apropierea „dezastrului Coroiești”.  Ține morțiș să nu fie fotografiat, se jură cu mâna pe crucea de la gât că îi e frică. Zice că a lucrat la Paroșeni, acum, acolo, e doar câmp. „Când s-a închis Paroșeniul, s-a închis cu tot cu utilaje în el. E o combină – a costat mult pe vremuri, acum e în galeriile alea acoperite. S-a îngropat tot acolo”, povestește omul. La Coroiești a văzut cum dispare combinatul peste noapte: „Nu a trecut mult de când s-a închis și până a ajuns în halul ăsta. Cred că într-un an n-a mai rămas piatră pe piatră”.

Citește și Investigație, Canalul Bala: Cum au dispărut milioane de euro pe Dunăre

Retehnologizare prin revopsire

Din clădirile combinatului nu au mai rămas decât o jumătate de sculptură comunistă, o hală care dă să cadă și scheletul clădirii principale pe care au crescut iarbă, copaci. E liniște, pustiu, doar niște cotârle mârâie dintr-o grămadă de moloz. Pe vremuri de aici plecau garnituri lungi de tren încărcate pentru marile combinate siderurgice. Acum, nici cei din colonie nu mai vin, nu mai au ce să fier să mai extragă dintre dărâmături. „Problema nu e neapărat la București. Ăia au văzut că minerii din Vale sunt o forță, le-a convenit să o rupă. Cum adică ce forță? Nu vă aduceți aminte de Costești (mineriada din 1999 n.n)? Problema stă tot aici în Vale. La mafia care a profitat de industria minieră. Vorbesc cei de la Lupeni despre retehnologizare? Pai vă spun eu cum a fost cu retehnologizarea: luau utilajele, le revopseau și le dădeau înapoi la prețuri extraordinare”, povestește fostul miner. „Retehnologizarea prin revopsire” este o poveste întâlnită peste tot în Lupeni, Vulcan sau Petroșani. Doar că puțini au curajul să își asume acuzele. Cert este că, așa cum cred oamenii, procurorii locului au anchetat prea puțini dintre cei care au falimentat mineritul. Oamenii din vechea Companie a Huilei și prietenii cu firme de „retehnologizare”.

Mai departe de ruinele de la Coroiești, în munte era Uricaniul, mină veche, cu tradiție. Acum nu mai e nimic, a mai rămas doar o poartă ruginită pe care se vede sigla exploatării miniere, două ciocane încrucișate. Poarta a rămas pe jumătate deschisă, sub ea mai e puțin asfalt crăpat care ducea la abataj. În doi pași drumul se oprește, începe câmpul. Verde. În mijloc sunt două țevi galbene: pe acolo răsuflă metanul din mina îngropată. Pe pista de biciclete care înghesuie șoseaua își târșâie cizmele un alt miner. E în salopetă, ține o plasă în mână. În ea are un sendviș cu salam, prânzul pe ziua de azi. „Eu sunt vagonetar. La Lonea. Mina mi-a mâncat plămânii și viața. Asta e, nu mă plâng. Să mulțumim că avem și salamul ăsta. Când s-o închide mina, ce o să mai punem pe masă? Domnule, domnule…Dar de ce ne închid? Că văd la televizor că e criză energetică”.

Citește și REPORTAJ: Salahor pentru o zi în construcții. Când ridici 180 de găleți cu ciment până acolo unde începe cerul și n-ai ce pune pe masă