E dificil să rămâi loial unei structuri care îți spune că vei trăi mai prost

Pentru că noi nu venim din abundență. Venim din lipsă. Din raționalizare. Din frig și improvizație. Dintr-o succesiune de regimuri care, în ultimii 70 de ani, au scos generații de sacrificiu pe bandă. Fie că vorbim despre cei care „au călit oțelul”, despre hei-rup-ul industrial de la Bumbești-Livezeni, despre decrețeii transformați în proiect demografic sau despre generațiile postcomuniste crescute cu promisiunea tranziției, tiparul a fost același: mult cerut, puțin oferit, viitor amânat. Dintr-un stat care lua mult și dădea puțin, prost și arbitrar. Dintr-o memorie colectivă în care diferența dintre ce ți se cerea și ce primeai în schimb era atât de mare, încât oamenii au învățat nu să participe, ci să se ferească. Să supraviețuiască pe lângă sistem, nu prin el.

Există un precedent celebru: Churchill. A promis sânge, trudă, sudoare și lacrimi. Nimic mai mult. Dar era război. Un război clar, identificabil, cu un inamic vizibil și cu o miză existențială limpede. Oamenii știau de ce suferă. Știau cu cine se luptă. Știau că alternativa era dispariția. Sacrificiul avea un sens direct, aproape brutal, dar inteligibil. Era o corespondență clară între cost și supraviețuire.

Oamenii știau de ce li se cere totul și ce se apără. Noi cu cine ne luptăm?

Cu abstracțiuni. Cu modele climatice prezentate fără contabilitate socială. Cu grafice care nu ajung niciodată la factura de la energie. Cu un limbaj al urgenței permanente care, discret, pare să-și schimbe cromatica: de la verdele politicilor de mediu la kaki-ul noilor priorități strategice. Ni se spune că marile ambiții pot fi urmărite în paralel, că tranziția și securitatea nu se exclud, că se poate lupta simultan pe mai multe fronturi. Doar că, din nou, în discursul moral global, costurile sunt locale, imediate și certe, iar beneficiile rămân suspendate într-un viitor vag, tehnic și statistic.

Problema nu sunt taxele de mediu în sine. Problema este că nu există o corespondență clară între ce venituri ți se cer și ce cheltuieli reale ai. Nu există un calcul inteligibil pentru cetățean. Nu există randament explicat. Nu există sursă alocată cu traseu transparent. Doar colectare și promisiune.

Mancur Olson a pus diagnosticul rece, fără lirism: atunci când nu există corelație vizibilă și transparență între banii luați de la societate și bunurile publice întoarse către ea, legitimitatea se dizolvă. Statul nu mai e perceput ca furnizor de ordine și bunuri colective, ci ca o coaliție de interese care extrage resurse. În acel moment, contribuabilul nu mai este cetățean. Devine obiect fiscal.

Iar reacția nu e revoluționară. E rațională. Oamenii evită, ocolesc, amână, minimalizează. Nu pentru că sunt antisociali, ci pentru că schimbul a devenit dezechilibrat. Pentru că sistemul nu mai oferă sens, ci pierdere netă.

Pandemia a fost, într-un fel straniu, o încercare de disciplinare forțată. A impus reguli. A suspendat libertăți. A cerut conformare. A introdus control administrativ asupra vieții cotidiene într-o manieră pe care Europa postbelică nu o mai exersase. Și poate că, în mod paradoxal, a evitat alte tipuri de conflicte. A amânat tensiuni. A înghețat nemulțumiri. A pus societatea pe pauză.

Dar a demonstrat și un adevăr dur, pe care politicile publice refuză să-l învețe: disciplina fără educație și fără conștiință nu produce rezultate durabile. Produce obediență temporară și frustrare acumulată. Produce conformare de suprafață și neîncredere structurală. Oamenii respectă regula cât timp există sancțiunea. Nu pentru că o înțeleg. Nu pentru că o interiorizează.

Când regulile nu sunt explicate, ele sunt doar suportate. Când scopul nu este asumat, sacrificiul devine umilință. Iar când umilința se repetă, sub forme „moderne” – sanitare, verzi, digitale – ea nu mai este percepută ca necesitate, ci ca continuitate. Ca un vechi reflex autoritar ambalat în limbaj tehnocratic.

Nu poți construi loialitate cerând permanent mai mult și oferind permanent mai puțin, fără să explici diferența. Nu poți cere austeritate unei societăți care nu a apucat prosperitatea. Și nu poți vorbi despre responsabilitate globală ignorând contabilitatea locală.

În lipsa corelației și a transparenței, statul nu mai este partener. Devine adversar.

Iar când structura devine adversar, oamenii nu mai rămân conectați. Se desprind. Fără zgomot. Fără discurs. Definitiv.

Și totuși, într-un ultim exercițiu de cinism – spunând sincer, Doamne ferește!, și bătând totodată în lemn – se poate observa că războiul rezolvă, măcar statistic, una dintre marile obsesii ale epocii: îi împuținează pe cei mai importanți emitenți de CO₂ de pe planetă. Oamenii. Exact acel tip de „soluție” pe care nu o mai rostește nimeni explicit, dar care plutește, inconfortabil, în subsolul multor discursuri contemporane. Nu e o idee nouă. O formulase, fără menajamente, Thomas Malthus, ale cărui idei aveau să influențeze gândirea lui Keynes – cel care nu a crezut în Revoluția Industrială și care a privit populația ca problemă, nu ca resursă. Restul e doar ambalaj modern, mai verde, mai moral, mai tehnocratic.