Ioan Alexandru, adolescentul dac coborât în țara lui Mitică

Deschidem acest miez de evocare cu o parte din amintirile regretatului critic și istoric literar Eugen Simion (consemnate, întregi, cu urmă cu 11 ani, în „Caiete critice”): „Prin 1964, pe la începutul toamnei, într-o după-amiază liniştită şi luminoasă – cum sunt de regulă toamnele bucureştene – pe uşa Secţiei de Critică literară a revistei «Gazeta literară», atunci cu sediul în Bulevardul Ana Ipătescu, intra un adolescent cu trupul subţire ca un lujer, cu faţa rotundă şi radioasă, cu părul blond, nasul uşor cârn şi privirea deschisă, prietenoasă. Apariţie neobişnuită în redacţia de critică a unei reviste ce primeşte, de obicei, autori maturi, cu feţe mohorâte, preocupaţi de destinul scrierilor lor pe care le poartă, de altfel, cu ei în serviete jerpelite, umflate până la refuz de manuscrise esenţiale şi disponibile… Adolescentul cu chipul şi privirea lipsite de complexe şi mefienţă părea că vine din altă lume şi, oricum, cu alte scopuri. El înaintă curajos, stăpân pe sine, dar nu agresiv, spre biroul la care se afla la începutul acestei după-amieze un redactor nu cu mult mai vârstnic decât adolescentul necunoscut ce tulburase liniştea redacţiei”.

Câteva foi scrise de mână, prinse cu o clamă

În jurul primei întâlniri: „Redactorul, preocupat până atunci să noteze ceva pe un caiet de dictando, ridică uşor stingherit ochii de pe hârtie şi, nu se ştie de ce (îşi va pune mai târziu întrebarea), se ridică automat în picioare când musafirul neaşteptat şi necunoscut, cu o înfăţişare atât de juvenilă, se apropie de biroul la care stătea. Sosise la redacţie ceva mai devreme decât colegii săi, tineri critici, ca şi el (Lucian Raicu, Valeriu Cristea, G. Dimisianu) şi, iată, se ridicase, acum, în picioare fără să gândească deloc dacă se face sau nu se face, după regulile politeţii literare, să primeşti în acest chip un posibil autor sau poate doar un cititor pasionat şi lipsit de complexe… Nu avu prea mult timp să reflecteze la aceste ipoteze, pentru că adolescentul cu trupul ca un lujer şi cu părul de culoarea spicelor de grâu ajunse în faza secerişului (comparaţie uzată şi inevitabilă) i se adresă cu o voce subţire şi fermă: «Sunt poetul Ioan Alexandru. Tocmai am sosit din Ardeal. V-am adus un poem, vă rog să-l publicaţi»… şi-i întinse redactorului, surprins de situaţie şi, mai ales, de rapiditatea cu care ea se desfăşura, câteva foi scrise de mână, prinse cu o clamă. Tânărul critic, care se pregătea să debuteze cu o carte despre proza lui Eminescu, luă cu oarecare stinghereală manuscrisul şi îşi aruncă numaidecât ochii pe el”.

Avertismentul-blestem

Urmarea: „Citi titlul poemului, care se numea, de nu-l înşală memoria (a trecut de atunci o jumătate de secol!), Adolescentul dac, şi citi, apoi, motto-ul notat cu litere clare, ferme. Ţine minte şi azi, fără să fi făcut un anume efort, acest motto ce suna ca un avertisment: «Cine nu crede în tinereţe, nu crede în nimic». Era un vers din Evtuşenco, un poet rus din generaţia lui Nichita Stănescu, la modă atunci şi citit, după câte am aflat, şi azi. Tânărul redactor, uimit şi de titlul poemului şi de avertismentul, ca să nu zic blestemul din motto-ul înfipt, categoric, surprins mai ales de adolescentul ce aştepta hotărât în faţa lui, încercă, din obişnuinţă (obişnuinţa de a evita să citească manuscrisele de faţă cu autorii lor!), încercă, zic, să amâne confruntarea cu Adolescentul dac. Făcu, aşadar, gestul de a lăsa manuscrisul pe birou şi ridică ochii spre autorul care nu dădea semne că ar vrea să plece. Stătea, acolo, cu trupul lui subţire şi cu privirea lui luminoasă şi dârză, dând sentimentul că nu are de gând să se urnească înainte de a primi un verdict sigur. Dârzenia autorului din Ardeal, picat acum în redacţia «Gazetei literare» – unde se vânzoleau, zilnic, scriitori de toate vârstele şi de toate categoriile, care de care mai insistenţi şi mai plini de orgolii -, îl intimidă într-o oarecare măsură pe tânărul redactor care stătea încă în picioare şi nu ştia cum să iasă din încurcătura în care intrase”.

Buzna în biroul redactorului-șef

Și? „Instinctul lui de om tânăr îi spuse că autorul ce intrase neanunţat pe uşa redacţiei de critică şi nu pe aceea, cum s-ar fi cuvenit, de poezie, nu este un solicitant obişnuit de care trebuie să scapi. Aşa că se apucă să citească Adolescentul dac, stând în continuare în picioare şi, pe măsură ce citea, chipul lui devenea tot mai încordat şi mai însufleţit. Ridica din când în când ochii de pe manuscris şi privea, cu o sporită curiozitate şi simpatie, pe tânărul transilvan cei stătea ferm şi răbdător în faţă, fără a da semne de anxietate. Părea sigur de succesul Adolescentului [său] dac. Când termină de citit, îl rugă pe ciudatul autor să ia loc şi părăsi precipitat încăperea şi, cu sentimentul că are ceva important de comunicat, dădu buzna în biroul redactorului-şef, poetul Tiberiu Utan, ardelean şi el, mai exact, maramureşean. Acesta era ceea ce se cheamă un om de treabă, un spirit tradiţionalist, poet notabil, instalat de câtva timp, ca mulţi alţi scriitori, în ţara lui Mitică. Pe vremea aceea, ca şi acum când scriu aceste rânduri, scriitorii ardeleni treceau în număr mare munţii şi se amestecau printre valahii pe care, în spate, îi bârfeau cu plăcere. Nu-i scoteau din «Mitici», adică oameni de vorbe, nu de caracter, neserioşi, ca personajele lui I.L. Caragiale. Se înţelegeau însă bine cu ei, deveneau în curând şefi (aşa spunea despre fraţii ardeleni, Fănuş Neagu, un brăilean cu inimă bună şi gură rea, prozator de mâna întâi) şi cu reputaţia de a fi pragmatici, rezistau în poziţiile lor în viaţa literară”.

Atmosfera la „Gazeta literară”

Pe fir: „Tiberiu Utan făcea mereu caz de originile sale transilvane, dar nu arăta prea mare suspiciune faţă de noi, uşuraticii Mitici, bănuiţi de lene şi şmecherie. Utan era, zic, un poet elegiac, nu foarte productiv, scria din când în când despre ţinuturile imaginare ale Transilvaniei, scria – când nu avea încotro – şi versuri patriotice, «angajate», în pas cu calendarul politic, dar fără mare râvnă şi nu în exces, iar ca redactor-şef era un om tolerant, ţinea cu noi, criticii literari, şi, în genere, nu se arăta ostil faţă de tinerii care voiau să intre în literatură. Fiind internat, odată, în spital, îmi amintesc, a cunoscut un inginer care scria, în secret, versuri şi, pentru că i-a plăcut ce scrie şi cum scrie, l-a adus în redacţie. Este vorba de regretatul Marcel Mihalaş, un basarabean cu caracterul rectiliniu, poet cu adevărat talentat. Spun toate acestea, fără legătură directă cu subiectul acestui text, pentru a sugera doar atmosfera în care s-a desfăşurat întâmplarea cu tânărul ardelean şi cu Adolescentul [său] dac, la începutul unei după-amieze bucureştene, într-o toamnă argheziană. Am intrat, spun, agitat, cuprins de o mare emoţie, în biroul poetului Tiberiu Utan şi, fără alte justificări, i-am spus cu vorbe repezite: «Domnule Tiberiu Utan, în redacţie a intrat un poet remarcabil, un adolescent excepţional, un ardelean… un poet ieşit din comun»… Am pronunţat, probabil, cu o notă de exaltare şi de panică în glas aceste propoziţii fragmentate, încât redactorul-şef a tresărit, s-a uitat la mine intrigat, cu faţa lui albă (o faţă cretoasă) şi a vrut să spună ceva, dar eu (căci de mine este vorba, eu sunt cel care a trăit şi care notează acum această istorie de demult), i-am luat-o înainte şi am adăugat: «Ar fi bine să-l cunoaşteţi. Este încă aici, în redacţie, mă duc să-i spun ce cred despre poemul lui, este cu totul remarcabil, vă asigur»…”.

Pagini deschise

La capătul acestei amintiri înduioșătoare: „Asigurarea era, desigur, nesigură. În literatură nimic nu-i sigur şi nici o poliţă de asigurare nu este invulnerabilă, definitivă. Această propoziţie mi-a ieşit, pot zice, automat, singură pe gură, fără să mă gândesc prea mult. Opresc mica istorie aici. O apariţie neobişnuită, un poem ce nu semăna cu ceea ce se publica în chip obişnuit, atunci, prin reviste, un adolescent plecat în lume, ca şi peregrinul transilvan de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, ca s-o cunoască şi s-o cucerească prin talentul său. Să mai spun doar că l-am introdus pe Ioan Alexandru la Utan. Nu ştiu ce au discutat ardelenii între ei, acolo, în biroul acela somptuos din Ana Ipătescu, dar ştiu că paginile revistei «Gazeta literară» i-au fost numaidecât deschise tânărului poet. În acelaşi an i-a apărut primul volum (Cum să vă spun), cu o prefaţă scrisă de alt ardelean, Mihai Beniuc, şi, dacă nu mă înşel, am scris, printre primii, despre el. Nu zic primul pentru că n-am cercetat cronologia receptării şi, în esenţă, nu contează dacă ai scris primul sau ultimul despre o operă autentică. Contează cât de bine, cât de convingător estetic ai judecat opera. Numai unii confraţi, observ, au această marotă şi fac, ca babele, cronologia naşterilor, botezurilor şi parastaselor, voind a stabili priorităţile”.

84 de ani ar fi împlinit poetul Ioan Alexandru în ziua Crăciunului acestui an. În septembrie 2025 s-au împlinit 25 de ani de la moartea sa.

„Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie”, poetul Ioan Alexandru, despre propria naștere

„Am copilărit într-o perioadă mai zbuciumată din istoria noastră, dar trăiam în natură. Călăream caii de mic și codrul era la doi pași de sat, turmele și izvoarele și cerul uriaș revărsat peste noi. Dormeam în fân vara și înainte de ivirea zorilor eram pe câmp cu caii și bivolii la păscut. Iarna cu oile. Știu de mic toată rânduiala naturii”, Ioan Alexandru, poet

„A fi poet înseamnă a lua în grija ta totul, tot ce ființează într-o patrie”, Ioan Alexandru, poet

„Prin 1964, pe la începutul toamnei, pe uşa revistei «Gazeta literară» intra un adolescent cu trupul subţire ca un lujer, cu faţa rotundă şi radioasă, cu părul blond, nasul uşor cârn şi privirea deschisă, prietenoasă”, Eugen Simion, despre întâlnirea cu Ioan Alexandru

››› Vezi galeria foto ‹‹‹