Puterea simplității dăinuie prin filme legendare

Nu este vorba despre suspansul rapid al unui thriller sau curiozitatea unui SF. Sunt mult mai mult decât atât. Este recunoaștere și apreciere a cinematografiei la superlativ.

Puterea vine din simplitate, transmisă prin jocul strălucit al actorilor și scenarii care par aproape de realitate dar te lasă cu una sau două idei după ce termini de vizionat. Prin intermediul poveștilor unor femei și bărbați obișnuiți, aceste filme arată adevăratul potențial al artei pe ecran, notează collider.com.

10 „Casablanca” (1942)

Casablanca a fost unul dintre cele mai mari filme realizate vreodată. Dar totul a fost întâmplăto,r încât nimeni nu știa ce putea ieși. Warner Bros l-a tratat ca pe un proiect de nivel mediu și l-a grăbit în producție pentru a valorifica evenimentele de atunci, după ce Aliații din cel de-Sl Doilea Război Mondila au invadat Africa de Nord. Cu toate acestea, însăși urgența acțiunii, împreună cu o actorie excelentă și o poveste minunată, au transformat filmul într-o capodoperă.

Rick Blaine (Humphrey Bogart), proprietarul unui club de noapte din Marocul controlat de Regimul de la Vichy, și-a construit o viață rămânând neutru, refuzând să ia partea cuiva. Dar când Ilsa Lund (Ingrid Bergman), femeia care l-a lăsat la Paris, sosește împreună cu soțul ei, Victor Laszlo (Paul Henreid), un lider al rezistenței, Rick este atras înapoi atât în ​​dragoste, cât și în politică. Clubul de noapte devine un microcosmos al războiului, cu refugiați, oportuniști, colaboratori și eroi care se ciocnesc. Interpretarea lui Bogart contează aici deoarece a fost un punct de cotitură în cariera sa. Era cunoscut ca o figură dură dar în rolul lui Rick el arată o vulnerabilitate care îl face uman, într-un mod pe care publicul nu-l mai văzuse până atunci.

9 „Ultimul mohican” (1992)

Ultimul mohican, de Michael Mann, este o epopee de epocă, în același timp intimă și cuprinzătoare. Filmul are loc în timpul Războiului Franco-Indian din anii 1750 și îl urmărește pe Hawkeye (Daniel Day-Lewis), un bărbat alb adoptat de un trib, în timp ce se implică în conflictul dintre imperiile europene și națiunile indigene. În esență, însă, este o poveste despre supraviețuire, loialitate și o poveste de dragoste care arde pe fundalul violenței coloniale.

Day-Lewis, ca întotdeauna, a mers la extrem pentru a-și face personajul real. Se pare că a început să trăiască în sălbăticie și a învățat să vâneze și să construiască canoe pentru ca Hawkeye să pară ușor de înțeles, iar această dăruire se vede pe ecran. În plus, relația dintre Hawkeye și Cora Munro (Madeleine Stowe) nu pare deloc o poveste de dragoste în plus; este coloana vertebrală emoțională a filmului. Per total, este o poveste epică despre culturi care se ciocnesc și oameni care încearcă să se agațe de umanitate.

8 „Matrix” (1999)

Matrix a redefinit complet cultura și cinematografia. La prima vedere este un thriller SF despre Neo (Keanu Reeves), un hacker care descoperă că lumea în care trăiește este o realitate simulată, concepută pentru a ține umanitatea subjugată, în timp ce mașinile se hrănesc cu energia lor. Dar strălucirea filmului constă în modul în care combină această poveste cu filozofia, acțiunea și efectele vizuale, care erau atât de avansate față de timpul lor.

Familia Wachowski a preluat idei din literatura cyberpunk, filosofia orientală și chiar teoria queer, apoi le-a împachetat pe toate într-un film de succes. Reeves a fost adesea ignorat înainte de acest rol dar l-a transformat pe Neo într-un erou perfect, ceea ce i-a consolidat treptat locul în industria filmului. Cinematografia și stilul pelioculei au fost, de asemenea, grozave, cu imagini în nuanțe de verde, iar trench-urile elegante au devenit aspectul unei întregi generații din acea epocă.

7 „Braveheart” (1995)

Braveheart este un film special conceput să te zguduie. Acțiunea se petrece în Scoția secolului al XIII-lea și spune povestea lui William Wallace (Mel Gibson), un om de rând care se ridică pentru a conduce o rebeliune împotriva stăpânirii engleze după uciderea brutală a soției sale. Este atât o poveste de dragoste, cât și o epopee de război în care durerea personală se transformă într-o luptă pentru libertate.

Mel Gibson a jucat în film și l-a regizat. El a preluat proiectul de care multe studiouri se îndoiau inițial că va funcționa, dar a dovedit contrariul. Este filmat cu mii de figuranți în mediul rural irlandez. Secvențele de luptă s-au desprins de clipurile curate și coregrafia epopeilor istorice anterioare. Și, ca spectator, puteai simți ciocnirea oțelului și greutatea corpurilor. Dincolo de aceste secvențe, nucleul emoțional al filmului este Wallace însuși, interpretat ca un om a cărui furie este înrădăcinată în pierderea personală, ceea ce face ca discursurile sale despre libertate să fie mai puternice.

6 „Pulp Fiction” (1994)

Este incredibil cum un film poate fi haotic și precis în același timp. Acesta este al doilea lungmetraj al lui Quentin Tarantino și nu urmează deloc o linie dreaptă, ci te introduce într-o serie de povești interconectate. Premisa filmului este destul de simplă. O poveste cu John Travolta în rolul lui Vincent Vega și Samuel L. Jackson în rolul lui Jules Winnfield.

Aceștia îndeplinesc sarcini pentru un șef al crimei, Marcellus Wallace (Ving Rhames), în timp ce alte personaje se ciocnesc cu ei în moduri adesea absurde. Filmul a redefinit, de asemenea, carierele actorilor implicați. Steaua lui Travolta se estompase înainte dar a fost reînviată aici. Pe de altă parte, rolul lui Jackson a devenit instantaneu iconic, în egală măsură terifiant și filosofic. Filmul este încă o capodoperă pentru că este plin de violență, distracție, momente ciudat de tandre și ambiguitate morală.

5 „Gladiatorul” (2000)

Gladiatorul te prinde chiar de la bătălia de deschidere. Ridley Scott a regizat filmul, și nu pierde timpul. În câteva minute suntem aruncați în haosul armatei Romei care se ciocnește cu triburile germanice. În centrul filmului se află Maximus (Russell Crowe), un general a cărui loialitate față de Roma este egalată doar de devotamentul său față de familie. Această loialitate este trădată aproape imediat, ceea ce alimentează povestea de răzbunare și supraviețuire care se mută de la palate la nisipul brutal al Colosseumului.

Interpretarea lui Crowe este absolut genială în film. El îl portretizează pe Maximus ca pe cineva mai mare decât viața, dar și adânc înrădăcinat în durere. Modul în care și-a purtat durerea în liniște, cu reținere și totuși cu ferocitate, oferă publicului un erou de care să-și amintească în anii următori. În fața lui, Joaquin Phoenix îl interpretează pe Commodus, un actor minunat care l-a portretizat pe Commodus cu o fire plângăcioasă și însetată de putere, și este încă amintit ca unul dintre cei mai memorabili ticăloși ai epocii.

4 „Răscumpărarea din Shawshank” (1994)

Unul dintre cele mai bune filme care te lasă cu un sentiment de speranță. Răscumpărarea din Shawshank a reușit să depășească așteptările și să rămână relevant și astăzi. Este adaptat după o nuvelă de Stephen King și spune povestea lui Andy Dufresne (Tim Robbins), un bancher condamnat pe nedrept pentru crimă. El petrece decenii în spatele zidurilor închisorii Shawshank și leagă o frumoasă prietenie cu Ellis „Red” Redding (Morgan Freeman).

Regizorul Frank Darabont nu grăbește deloc transformarea lui Andy. În schimb se agață de detaliile vieții sale. De exemplu, modul în care construiește o bibliotecă, jocurile de șah, micile acte de bunătate care creează demnitate într-un loc conceput special pentru a o deposeda. Când a fost lansat, în 1994, abia a lăsat urme la box office. A fost umbrit de filme mai grele, precum Forrest Gump și Pulp Fiction, dar abia ani mai târziu, prin recomandări și reluări nesfârșite la televizor, a devenit unul dintre cele mai îndrăgite filme realizate vreodată. Astăzi se clasează constant în fruntea listei IMDb deoarece vorbește despre ceva universal, cum ar fi credința încăpățânată că speranța poate depăși disperarea.

3 „Nașul” (1972)

Nașul a redefinit întreaga cinematografie americană. Adaptarea lui Francis Ford Coppola a romanului lui Mario Puzo este un portret al puterii, familiei și costului loialității dar modul în care este spusă rămâne de neegalat. Povestea se învârte în jurul familiei Corleone, unde Don Vito Corleone (Marlon Brando) este în prim plan. Un război rival îi amenință imperiul, iar fiul său cel mic, Michael (Al Pacino), reticent, este atras încet în afacerea familiei. Aceasta se transformă într-unul dintre cele mai mari arcuri ale personajului din cinematografie, al unui om care se transformă dintr-un outsider într-un șef mafiot nemilos.

Brando, cu vocea sa răgușită și amenințarea liniștită, a remodelat imaginea gangsterilor pe ecran. Dar, până la urmă, Pacino este cel care fură filmul. Este rece, metodic și terifiant datorită reținerii sale. Regia lui Coppola contribuie la sentimentul de inevitabilitate. Scenele se desfășoară lent, cu tăceri și pauze lungi care amplifică teama înainte de a erupe în violență.

2 „Trilogia Stăpânul Inelelor” (2001–2003)

Una dintre cele mai mari trilogii fantastice realizate vreodată. Mitologia densă a lui J.R.R. Tolkien se întinde pe aproximativ 9 ore și este în principal o poveste despre bine versus rău, spusă prin intermediul celui mai mic dintre eroi. Personajul principal este Frodo Baggins (Elijah Wood), un hobbit însărcinat să ducă Inelul Unic în inima Mordorului pentru a-l distruge. Alături de el se află Samwise Gamgee (Sean Astin), Gandalf (Ian McKellen), Aragorn (Viggo Mortensen) și o comunitate de personaje curajoase, slabe uneori și desacrificiu.

Premisa este simplă: o călătorie pentru a învinge răul dar viziunea lui Jackson i-a dat greutate. Fiecare bătălie este masivă, însă povestea se întoarce întotdeauna la Frodo și Sam care se chinuie prin noroi și ne amintesc că adevăratul eroism vine adesea din cele improbabile locuri. Până când Întoarcerea Regelui a câștigat premiile Oscar în 2004 cu 11 victorii, trilogia își asigurase deja locul în istoria cinematografiei. Dar, lăsând la o parte premiile, aceste filme spun povestea speranței atunci când lumea se simte pierdută.

1 „Lawrence al Arabiei” (1962)

Imaginea unui călăreț singuratic care apare încet din orizontul deșertului este încă una dintre cele mai memorabile deschideri din cinematografie. Lawrence al Arabiei spune povestea reală a lui T.E. Lawrence (Peter O’Toole), un ofițer britanic care a jucat un rol crucial în revolta arabă împotriva Imperiului Otoman în timpul Primului Război Mondial. Lawrence este atras de deșert și devine strateg militar și erou popular. Dar filmul nu se ferește de contradicțiile sale. Este genial și inspirator, dar nesăbuit și consumat de ego.

Peter O’Toole, în primul său rol major, oferă o performanță care l-a transformat instantaneu într-o vedetă. Îl interpretează pe Lawrence ca fiind atât inspirator, cât și instabil, ceea ce îl face fascinant. Crezi că poate câștiga bătălii care par imposibile dar vezi și cât de periculoasă devine obsesia sa. David Lean, regizorul, a ales să filmeze în deșerturi reale, iar această decizie este motivul pentru care filmul pare atât de copleșitor chiar și astăzi. Deși durează 4 ore, te atrage și te captivează exact așa cum a făcut-o cu publicul în 1962.