Ataşamentul – factor de risc și/sau factor protectiv în tulburările psihice

Facem loc expunerii științifice: „De‑a lungul vremii, a existat entuziasmul de a utiliza teoria atașamentului ca explicație ultimă, suprainterpretând rezultatele cercetărilor și căutând oarecum un «Sfânt Graal» privind impactul ei asupra psihopatologiei. Depășind această atitudine, este util să înțelegem faptul că atașamentul își va demonstra contribuția protectivă sau de risc doar în contextul celorlalți factori de mediu care acționează asupra dezvoltării copilului (Greenberg, Speltz și DeKlyen, 1993). Cu alte cuvinte, este puțin probabil ca doar insecuritatea atașamentului (fără alt substrat fizic sau social) să conducă spre o tulburare psihică (Sroufe, 1983, 1990), deși ea poate crește riscul pentru o astfel de disfuncționalitate.”

Teoria atașamentului: implicații în psihologia sănătății

„Pe de altă parte – a constatat psihologa Andreea Ionescu -, este posibil ca insecuritatea relației de atașament, în combinație cu alți factori (precum sărăcia, violența în familie, psihopatologia parentală etc.), să nu ducă la o tulburare psihiatrică în sine, ci la o gamă largă de comportamente dezadaptative nonpatologice (Carlson și Sroufe, 1995). Şi acestea trebuie luate în considerare atunci când vorbim despre implicațiile teoriei atașamentului în psihologia sănătății. În orice caz, se pare că există o perioadă critică pentru fiecare categorie de factori de risc, atunci când impactul lor este maxim în determinarea tulburărilor psihice. Astfel, dacă securitatea atașamentului este un factor critic timpuriu, dezvoltarea cognitivă și motivațională este un factor critic în copilăria mijlocie, iar la adolescență rolul central în determinismul psihopatologic îl joacă normele comportamentale stabilite de părinți.”

Pentru o acuratețe crescută

„De aceea – a urmat psihologa Andreea Ionescu – apare importantă delimitarea perioadelor critice pentru fiecare dintre acești factori, pentru o acuratețe crescută a diagnosticului și prognosticului pe baza acestora (de exemplu: până la ce vârstă are nevoie un copil de atașament sigur pentru a beneficia de protecția sănătății oferită de acesta?; sau până la ce vârstă mai pot fi încă echilibrate efectele unui atașament nesecurizant stabilit precoce?). Concluzionând asupra rolului protectiv al atașamentului asupra sănătății ulterioare, se pare că siguranța atașamentului cu părinții (Carlson și Sroufe, 1995) și relațiile sănătoase cu alți covârstnici (Parker, Rubin, Price și DeRosier, 1995) sunt aspecte cheie. Cu atât mai mult, în condiții de risc sporit, literatura de specialitate consideră securitatea atașamentului ca un factor protectiv semnificativ contra problemelor de adaptare.”

Despre Andreea Ionescu

Andreea Ionescu este doctor în psihologie, psihoterapeut și formator cu mai bine de două decenii de experiență clinică în lucrul cu indivizi, cupluri, familii și grupuri. Formată în psihoterapie familială sistemică și analiză tranzacțională, ea integrează teoria atașamentului în mod constant în practica sa terapeutică, în cercetare și în programele de formare pe care le coordonează. A fost timp de 14 ani cadru didactic la Universitatea de Vest din Timișoara, unde continuă să  colaboreze ca profesor asociat. Este cofondator al Clinicii ReCentre Timișoara, un centru de sănătate mintală dedicat tratamentului anxietății, depresiei și burnoutului, precum și formării profesionale și cercetării în domeniul psihologiei relaționale.

Citește și Rotițele indispensabile ale atașamentului în cuplu

Dezvoltarea cognitivă și motivațională este un factor critic în copilăria mijlocie, iar la adolescență rolul central în determinismul psihopatologic îl joacă normele comportamentale stabilite de părinți. – Andreea Ionescu, psihologă

Este posibil ca insecuritatea relației de atașament, în combinație cu alți factori (precum sărăcia, violența în familie, psihopatologia parentală etc.), să nu ducă la o tulburare psihiatrică în sine, ci la o gamă largă de comportamente dezadaptative nonpatologice. – Andreea Ionescu, psihologă