„Aveam 16 ani când l-am ucis pe tata. Am băgat cuțitul în el, eram drogat”. Reportaj în pușcăria copiiilor de la Brăila-Tichilești

Infracțiunile cu violență comise în România de către copii sunt din ce în ce mai dese. Cazurile de la Bistrița, de la Pitești sau de la Timișoara, când minorii au atacat înarmați cu arme albe, sunt doar mici exemple. Adevărul – creșterea violenței în rândul copiilor – se vede cel mai bine la Centrul de Detenție de la Brăila – Tichilești, unde sunt închiși minorii și tinerii condamnați pentru fapte grave. Dintre cele 201 persoane private de libertate, 62 sunt aici pentru omor și omor calificat. Numărul este completat de alți trei puști ajunși după gratii pentru lovituri cauzatoare de moarte. Plus încă unul condamnat pentru tâlhărie urmată de moartea victimei. Mai sunt și alte fapte cu care cei mici au ajuns la pușcărie: proxenetism, trafic de persoane, trafic de minori, nerespectarea regimului armelor și munițiilor. Și multe violuri. În special violuri săvârșite asupra altor minori. La Brăila – Tichilești, cel mai mic deținut are 15 ani, cel mai în vârstă – 27 de ani.

Mihai e un veteran al închisorii: a împlinit 20 de ani, dar și-a petrecut ani buni din viață după gratii. A dat cu cuțitul, și-a omorât tatăl. https://t.co/i9f1XU126Z

— Jurnalul (@JurnalulN) October 25, 2026

Mihai e îmbrăcat în alb de la bluză până la adidas. Tuns proaspăt, cu barba deja crescută, puștiul e un veteran al închisorii: taman ce a împlinit 20 de ani. Și-a petrecut ani buni din viață după gratii: a dat cu cuțitul, și-a omorât tatăl. Privește fix și povestește ca și cum a fost ieri. „Băusem și mă drogasem trei zile la rând. Nu mai știam de mine. Aveam 16 ani”, povestește băiatul așezat pe un scaun cu mâinile în poală. Anii de pușcărie au lăsat deja urme, se simte din cum vorbește: „Erau trei zile consecutive în care consumasem. Eram dependent, aveam un anturaj nepotrivit vârstei mele și într-o circumstanță nepotrivită și în urma unui conflict spontan am ajuns să am o dispută cu tatăl meu. Iar apoi, în urma unui exces de furie, l-am înjunghiat”. 

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Mihai își termină declarația, privește stânjenit către polițistul din apropiere, gardianul nu zice nimic. Încet prinde încredere: „Cum am ajuns să bag cuțitul în tata? N-am știut ce fac! Nu am realizat că acea persoană este tatăl meu, ci era un om care îmi dorea răul. De ce? Fiindcă îmi cerea să mă las de droguri, că iar venisem drogat acasă”. Momentul în care și-a ucis părintele și a ajuns după gratii e povestit altfel; puștiul nu mai are atitudine de deținut, acum își freacă stânjenit palmele, se foiește pe scaun. Parcă și vocea îi tremură un pic, deși cei patru ani de pușcărie l-au călit: „A avut dreptate tata…”. Mihai  continua să își povestească soarta: părinții lui, pe când avea șapte ani, au divorțat, el a rămas cu tatăl său. A intrat într-un grup în care ceilalți erau mai mari, s-a apucat de droguri. Așa credea că e diferit față de ceilalți, că e „mai șmecher”. Aceeași atitudine, cică, o avea și când a băgat cuțitul în taică-su. După ce l-a omorât, Mihai a mai tras o doză. „Ce am făcut? M-am drogat din nou. Pe urmă m-am dus la mama. I-am povestit ce am făcut, ea a anunțat autoritățile”. 

Citește și: Arestăm infractori de 13 ani. Ce facem cu ei? Nu avem asistență socială pentru reabilitarea lor 

Mihai a fost ridicat de polițiști, apoi a fost condamnat și a ajuns la Brăila – Tichilești. „Mă simțeam singur, debusolat, îmi era frică. Eram arestat preventiv, aveam 16 ani, nu știam cum o să se termine”, își aduce aminte puștiul. Mai rău, în închisoare au început sevrajele. „Nu mai eram coerent, caracterul mi se schimbase foarte mult”, își aduce aminte Mihai. Prinde curaj: „Pe urmă totul a trecut. Am început să cresc, să mă maturizez. Anii ăștia am stat și m-am gândit. Și la faptă și la toate celelalte greșeli din viața mea. La toate dezavantajele pe care drogurile mi le-au adus. La cât de greșit judecam, la cât de greșit m-am comportat cu familia mea. Ce îmi lipsește? Libertatea! Și… familia!”. 

Afară cad frunze galbene peste geamul cu zăbrele, de departe se aud țipetele celor de la „Secția închisă” – cei mai răi dintre răi. Acolo, culmea, majoritatea sunt cu fapte „mărunte”: furturi, violuri, tâlhării calificate. Sunt la „Închisă” pentru că dau dovadă de comportament rău în închisoare. Nici n-au timp de reeducare, stau puțin la Centrul de Detenție, nu trece bine anul și intră la comisiile de eliberare. Legea spune că la jumătatea executării pedepsei, minorii pot beneficia de clemența Justiției, prin comisia specială. Fiindcă în acest sistem nu contează zilele de muncă, ci doar disciplina, cei mai cuminți sunt puștii cu fapte grele și condamnări lungi. Încearcă pe cât pot să mai reducă din cei 10-15 ani primiți ca pedeapsă. Mihai n-a avut belele în anii pe care i-a petrecut la Centru, e un „PPL” (persoană privată de libertate, în argoul sistemului penitenciar) model. Visează să își deschidă o afacere. I s-a întâmplat și unui camarad care, acum ceva timp, s-a eliberat: copilul, tot cu omor la activ, a mers să muncească cu ceilalți deținuți. I-a plăcut. Patronul care arvunise serviciile penitenciarului l-a văzut, l-a ținut în ochi. Când băiatul a fost eliberat, i-a propus să muncească la el. Acum, fostul infractor e om de bază al firmei, are familie. Și, zic polițiștii de la Brăila – Tichilești, e un exemplu pentru mulți. 

Cine vine la Tichilești? Topul!

Când ajungi în marginea Brăilei, venind dinspre Slobozia, cotești la dreapta și dai într-un sat cu case de oameni gospodari: Tichilești. Când se termină așezarea, acolo unde începe bărăganul, e un gard alb-cenușiu lung și vechi peste care s-a tras multă sârmă ghimpată. Pe poarta cu țepușe e sigla mare a Administrației Penitenciarelor cu acvila națională. Intrarea se face printr-un pichet cu ușă de termopan deasupra căreia stă „firma”: Centrul de Detenție Brăila Tichilești. 

Penitenciarul de minori e cel mai mare și cel mai vechi din România. Are 200 de locuri, s-a înființat în 1981. Pe atunci nu existau pedepse ușoare ca acum: „Înainte de ’89 nu existau măsuri blânde. Minorii erau trimiși direct la pușcărie pentru faptele lor penale”. Comandantul Centrului, comisarul șef de poliție penitenciară Nicușor Sterian, a prins și vremurile de altădată ale „pușcăriei minorilor”. „Unitatea – se numea pe atunci Școala Specială de Muncă și Reeducare Minori – a funcționat din 1981 până în 1988. Atunci a fost amnistia dată de Ceaușescu. Pe urmă, s-au umplut, din nou, pușcăriile. În 1991, aici s-a reînființat unitatea de detenție. Vârful a fost prin ’93-’94: cam 900 de deținuți. Din 2016 suntem Centru de Detenție. Sunt aduși la noi cei pentru care instanța dispune pedeapsa cu lipsirea de libertatea. Vin cu fapte grele. Sunt minori și sunt și cei care au depășit 18 ani, dar ale căror fapte penale s-au petrecut în minorat”, spune comandantul. 

„La CDMT (Centrul de Detenție Minori și Tineri – n.n.) vin cei cu omoruri, violuri d-alea grele, tâlhării urâte. Top!”, știu polițiștii unității. La sfârșitul săptămânii trecute, gradul de ocupare al centrului era de sută la sută. Statistica arăta așa: 35 de persoane încarcerate pentru omor, 27 pentru omor calificat, 32 pentru tâlhărie calificată, 30 pentru furt calificat, 18 pentru viol săvârșit asupra unui minor, 12 pentru viol, 11 pentru trafic de minori. Și mai sunt și alte fapte: consum de droguri, piraterie informatică, conducerea de vehicul fără permis, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos, lovire și alte violențe, lipsire de libertate, proxenetism, ultraj sau trafic de migranți!

„Marfă nouă în Centru”: „Număram zilele cu pixul pe hârtie”

După ce treci prin toate filtrele cu raze X și ești scuturat prin buzunare și prin acte în punctul 1 Control, ajungi pe o alee pustie. E o liniște ciudată. În părți, departe, sunt foișoarele. Nu sunt goale, de formă, niște mogâldețe se mișcă acolo, sus. Parcă s-ar vedea și armele. Aleea duce la un alt gard, mai înalt, cu rotocoale groase de sârmă ghimpată. Aici e un punct de control cu trei polițiști care te dibuie bine dacă ai ceva ascuns. Și mai urmează un gard, din plasă groasă, după care zărești clădirea-pușcărie. Are acoperișul roșu și gratii peste tot. Pe jos, pe asfalt e curat-lună, înaintea „internatului” stă o troiță. În spate sunt niște cuști mari: zonele de plimbare și recreație.

Deodată, liniștea ciudată e spartă de o voce țâșnită dintr-o cameră de la etaj: „Cine e ăla, bă? Filmează!”.

„Când ajungi aici, prima dată, ești prins de frică. Mergi și auzi de sus, de prin camera, «Hăă, băă… a venit marfă nouă!». Vrei să fugi, dar nu ai unde”. Gabriel are 17 ani și e la Tichilești pentru omor calificat. Îl privești, îl iei de băiat de nădejde, serios, bun de ajutor. „Sunt din Filipești, Prahova. Era pe data de 12. M-am dus cu un văr de-al meu mai mare, am consumat alcool. După ce am terminat să bem, am plecat spre casă. Pe drum, era un om la el în curte. Văru’ meu s-a luat de el. Omul a ieșit cu furca, a băgat-o în el. Eu nu am stat să văd. Fiind sub influența alcoolului, nu am judecat prea bine. Și i-am aplicat câteva lovituri. L-am bătut. Pe urmă am plecat acasă. Nu i-am spus nimic mamei. Totul bine și frumos… În 15, seara, iar am consumat alcool. Vărul și-a adus aminte de omul care băgase furca în el. A intrat peste el, l-a bătut, l-a bătut și pe fiul lui și pe femeia lui. Pe 16, m-a arestat poliția”. Puștiul spune că la a doua încăierare nu s-a atins de victimă. Dar a fost luat după ce bărbatul atacat a decedat din pricina loviturilor primite. 

Gabriel are 17 ani și e la Tichilești pentru omor calificat. https://t.co/GZsXeJoCtv

— Jurnalul (@JurnalulN) October 25, 2026

Gabriel are o constituție de atlet, a tras de fiare mult timp. În libertate făcea sport, alterna cu liceul, n-avea note deloc proaste. Nu era știut ca problemă nici în familie. „Acum, ce să zic? I-am dezamăgit pe ai mei. Aștept decizia instanței. Poate, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu…”, oftează puștiul. Primele zile la Tichilești și le-a petrecut mâzgălind o foaie: număra zilele. „Treceam zilele cu pixul, le număram. Greu, greu de tot”, zice puștiul cu ochii la nimic. „Nu m-am obișnuit, știți, domnu’, dorul de acasă, dorul de părinți. Trebuie să ascultăm de ei. Altfel… nu e bine aici!”. 

„Spânzură-te tu, că te salvez io”

Comandantul e un bărbat jovial, în birou are niște mănuși de box. Alături îi e șeful pazei – un bărbat masiv, te domolește dacă scoate o vorbă. Amândoi îi cunosc pe  internați după chip și după voce. E de ajuns să țipe unul de sus de pe la geam, că deja șefii polițiștilor de la Tichilești știu cine zbiară și ce vrea.

Directorul își descrie unitatea cu haz: „Noi mai avem vizite educative. O dată au venit unii de la niște centre sociale, dintr-un județ mai sărac. Au văzut sălile de curs cu tabla interactivă, celelalte săli de școală cu calculatoare, camerele de detenție, sala de forță, sala de mese… Le cam luceau ochii. Pe urmă au zis: «Dar ce bine e la voi!». I-a trezit colegul (șeful pazei – n.n) când a trântit o ușă de fier de la o cameră. S-a auzit așa, puternic, fier pe fier. Atunci au realizat că nu e deloc bine, că sunt la închisoare”.

Comandantul se uită pe documente și statistici: e de rău. „Faptele cu violență sunt în creștere. Le vedem foarte bine aici, căci aici le trimite instanța. Pe toate. Celelalte, mărunțișurile, merg la centrele de educare. Vin aici cei care nu au avut reguli în societate și acasă, copii cărora nimeni nu le-a spus ce să facă. Vin și, deodată, au reguli. De la deșteptare, masă la ore fixe, program de curățenie și școală. Obligatorie. Și îi vedem cum reacționează”. Comisarul-șef știe cum se simt deținuții la Tichilești: la început e rău, îi apucă toate cele. Pe urmă realizează că nu mai au libertate și trag să impresioneze cadrele. Unii „se sinucid” la mișto. „Nu primesc bani de acasă, se enervează. Aici e diferența: minorii sunt plini de furie și hormoni. Pun mâna pe ce apucă și, spre exemplu, sparg televizorul din cameră. Cum nu avem bani să înlocuim televizoare pe bandă rulantă, trece o perioadă în care camera respectivă rămâne fără aparat. Și atunci, tot ăla care a spart ne transmite că dacă nu o să îi punem televizor în cameră o să se spânzure”, spun polițiștii de la Centru. Câteodată, ăia mai mici cad în capcane: „Vine câte unul cu ideea să obțină vreun avantaj prin șantaj. Și îi zice ăluilalt «Spânzură-te tu, că te salvez io». Au fost cazuri”.

A fost o singură sinucidere, dar nu la mișto. E cazul copilului internat la Centru după ce, în 2006, a spart o casă de schimb valutar și a omorât-o pe casieră. Puștiul, care citea doar cărți în limba engleză, nu a putut să treacă peste ce a făcut. Și, chiar în preajma Paștelui, s-a atârnat de o bară.

Pentru astfel de situații, la Tichilești există un fel de grupă operativă. Nu cu scuturi și tomfe, ca în pușcăriile celor mari. Sunt psihologii și educatorii. Toate femei. Printre ele, două atrag atenția: sunt micuțe, niște puștoaice. Una a reușit să educe generații, alta e cea mai respectată – anchetează faptele de indisciplină și hotărăște dacă se impun măsuri de pedeapsă. Cele mai rele sancțiuni sunt cele care apar în acte, alea pot face comisia de eliberare să dea aviz negativ. Și mai e și restricția de la vorbitor: e rău să îți vezi familia la un an și atunci să stai după un geam despărțitor.  

Ură, singurătate și mulți morți

La intrarea în clădirea cu acoperiș roșu e un alt panou care mai dă fiori multora: „Școala Gimnazială Specială Tichilești”. Pe de-o parte, în stânga, sunt clasele cu dotare de top, pe cealaltă parte, în dreapta, sunt coridoarele cu celule și gratii groase. Prima clasă are ușă de lemn, tablă electronică și computere mai performante decât ale educatorilor. Are și nume – „clasa Bill Gates”. La școala specială sunt 91 de elevi. Unul e în clasa a doua, are spre 20 de ani și un omor la activ. Mai sunt și alții cu vârste mari în clase mici. Premiantul școlii a ajuns în faza națională la olimpiada de matematică. La „Specială” a ajuns după ce a vrut să își omoare iubita și, apoi, să se sinucidă. Acum ceva vreme, un altul – care a ispășit pedeapsa de tentativă de viol – a luat Bacul cu 10 și a intrat la facultate. La Drept. 

Pe la școală nu prea vor să treacă ăia cu violuri. „Sunt mulți cu violuri asupra unui minor. Rău e că acei minori sunt frații lor. Nu, nu surorile, frații. De unde ideile astea? De pe rețelele de socializare”, spun polițiștii de la Tichilești.

Cei mai de nădejde cursanți ai școlii special sunt tot PPL-ii condamnați pe termen lung. Unii dintre ei sunt chiar pregătiți să intervină în caz că vreunul nou intră în sevraj sau în depresie. Nu de puține ori i-au ajutat pe educatori și asisteni să salveze vieți.

Unii ajung la pușcărie pentru metoda „lover boy”. „Era unul condamnat pentru proxenetism, prin metoda lover boy. Și primea bani mereu. De la femeile pe care le plasase deja. O dată ăsta a încurcat, a uitat, cine știe ce o fi făcut, că s-a pomenit cu amândouă fetele la vorbitor. S-au încăierat alea”, râde un gardian.

Afară a început să plouă. În perimetrul de recreere, o grupă face sport în grija monitorului. Monitorul sportiv e ca un fel de armă secretă, la el vin mulți să își depene viața și problemele. Necazul se duce cu mingea de fotbal sau cu ganterele. Înăuntru, între ușile de fier cu vizetă și ochi de observație, s-a lăsat din nou liniștea. Privite de afară, cămăruțele cu patru paturi și un vas de toaletă sunt reci. Copiii stau pe marginea paturilor, nu mișcă.

Adrian e din Fetești, are cel mai bun desen pus la panou, vizavi de clasa „Bill Gates” – un chip de fată pe care se distinge teamă și furie cu un future lipit de păr. Pe aripile lui scrie: „ură”, „singurătate” „durere”. „Într-o seară, eram cu mai mulți prieteni, am ajuns să bem foarte mult, am dat de o persoană pe care aveam pică. Avusesem mai de mult conflicte cu ea. Am văzut că suntem mai mulți și am considerat că suntem de ajuns ca să îl putem bate. Nu putea să ne facă față. L-am lovit. Și eu și un tovarăș. L-am lovit până a decedat”. Adrian își spune povestea așezat pe scaun, cu mâinile încrucișate, lejer, de parcă ar fi repetat-o de sute de ori. E împăcat, știe prea bine care a fost rolul lui: „Nu aveam atât de mare râca. Nu l-am lovit atât de mult eu. Eu i-am dat doar trei lovituri. Restul… tovarășul meu. Tovarășul meu e tot aici. Dacă mai vorbim? Mmm… comsi comsa”.

„Or să piardă tot: timpul, tinerețea, familia”

Omorul a avut loc în 2020, de șase ani și trei luni, Adrian își așteaptă comisia de eliberare. A mai avut o înfățișare la comisie, nu a trecut din pricina comportamentului negativ din Centru. „Am avut sancțiuni și pe aici. Sunt problemele de așa natură. Ori lăsai capul jos și îți luai bătaie, ori ripostai. Nu se întâmpla pe cameră. Pe cameră eram băieți care ne respectam. Se întâmpla la aer. Discuții cu alți copii, certuri pe geam: «Las că ieșim noi din cameră, să moară, să facă…». Acum două săptămâni am avut un conflict cu doi băieți. Au avut ei ceva de împărțit cu mine, din trecut, nu știu, au venit la mine să mă lovească”. Adrian face o pauză, își caută cuvintele. Pe urmă zâmbește: „N-a fost timpul lor”.

Culmea, pentru băiat, trecerea pe la Tichilești este „un fel de bine”: „Între comportamentul meu din trecut și comportamentul meu de acum este o schimbare foarte mare. Nu e ok fapta mea, nu sunt mândru, dar nici nu mă simt vinovat. Omul nu a murit din cauza mea. Sunt vinovat că am participat. Puteam să ajung la pușcărie mult mai târziu, la o vârstă de peste 18 ani. La un penitenciar mult mai mare, cu o pedeapsă mult mai mare. Și atunci îmi stricam tot viitorul”. Adrian e sigur că ar fi ajuns în penitenciar pentru că în libertate era mai vulgar, mai agresiv, mai furios. „Dacă cineva intra peste mine, mă revoltam foarte repede, dacă știam că nu îi pot face față singur, mai chemam și alți băieți. Aveam perioade când jucam la păcănele. Și pierdeam. Și erau atunci momente când trebuia să fac rost de bani. Încercam să mă împrumut, nu mă ajuta nimeni, știau ce poamă sunt. Și mergeam în spatele câte unei femei bătrâne și îmi spuneam: «Uite, acuma, când ajungem la colțul ăla de stradă, bum!, și luăm punga sau geanta și fugim»”. Adrian recunoaște că mulți, ca și el, „au căzut” pe un principiu prostesc: „De ce eram așa în libertate? Că voiam să fiu șmecher. Că voiam să am un nume, să fiu cineva”. „La fel și cu drogurile. Nu începi că ai nevoie de drog. Nu! Te droghezi ca să te vadă lumea că ești șmecher. Acum? Ha! Dacă te droghezi în fața mea eu știu că tu ești cel mai mare fraier. Îți distrugi viața”. Mai târziu, Adrian punea și o concluzie tristă peste Tichilești: „Copiii din ziua de azi? Lor li se pare o șmecherie să te droghezi. Li se pare o șmecherie să bați pe cineva, li se pare o șmecherie să taie, să umble cu cuțit. Nu zic, și eu am făcut asta. Nu este bine. Ca și mine, or să piardă. Totul! Timpul meu, tinerețea, familia… totul”. 

Când Dumnezeu te încearcă în pușcărie

Preotul Ciprian are capela amenajată fix între camerele cu gratii. Izul de tămâie taie mirosul sălciu al coridoarelor de pușcărie, cântările bizantine se aud în surdină. Preotul e înalt, în sutană neagră cu sigla ANP pe braț. Are povești de îți taie respirația. Viața duhovnicului e un șir de suișiri și coborâșuri, în funcție de ce mai ascultă la spovedanie. Iar copiii vin să i se destăinuie lui Dumnezeu și să se roage pentru iertare.

„Îi învăț să-și transforme celulele în chili și pedepsele în Cruce. Să-și ducă Crucea, precum Mântuitorul. Mulți reușesc, pleacă de aici curați, nu se mai întorc”, spune părintele. Munca printre minorii cu infracțiuni grele l-a pus la încercare și pe preot. „A fost de la Dumnezeu. Prima spovedanie a fost al unui tânăr condamnat pentru viol cu consecințe deosebit de grave. Și ce să vezi? Victima lui avea vârsta de atunci a copilului meu și purta același nume!”, se cutremură și acum preotul. Prima reacție a părintelui a fost una de mânie: „Mă rugam să nu reacționez. Aveam în mână o cruce grea, de fier. M-am rugat fierbinte. Și apoi am văzut încercarea”. Cel care se spovedea și tot pronunța numele victimei era, la rândul său o victimă: crescuse toată viața în orfelinat. „Și trăise repetat abuzuri și violuri la care fusese supus din partea altora mai mari. Pentru el, a viola era ceva normal”, oftează preotul.

Duhovnicul își mai aduce aminte de alte două cazuri „cu semn”. Primul a fost al unui deținut minor care „nu avea nici Domn, nici Dumnezeu”: „Era de ani în pușcărie, își bătea joc de toate cele sfinte. Mai ales în noaptea de Înviere, sau la alte sărbători mari,  comenta, trântea, urla. Apoi, s-a întâmplat ceva. A început să viseze rău. Nu mai dormea. Avea gânduri de suicid”. Puștiul nu a mai răbdat, a venit la capelă. Era cu o săptămână înainte de eliberare. A vrut să se spovedească, s-a destăinuit timp de patru ore și douăzeci de minute. Doar el a vorbit. „Și s-a eliberat”, zâmbește preotul. Al doilea caz, zice părintele, a fost ca la Pateric: „a intrat în capelă fără să aibă nicio treabă cu mine, singurul lucru, m-a întrebat dacă poate să se roage. S-a pus în genunchi la icoana Mântuitorului, a pus fruntea la pământ și a rămas acolo mult timp. Când s-a ridicat era plin de lacrimi. De atunci a fost nelipsit la slujbe. Am aflat pe urmă că înainte era împotrivă și avea un omor deosebit de grav”. 

Gabriel, 16 ani: „Nu s-a întâmplat tentativa de viol. Eram certat cu un băiat, am intrat noaptea în casa lui. Vroiam să îl corectez. Acolo era bunica lui, dormea. S-a trezit, a început să țipe. Eu am atins-o. A țipat că vreu să o violez. (…) Eu am fugit de acolo. A doua zi, m-a luat Poliția. La proces s-a constatat că am vrut să o violez. N-am avut ce să zic, am lăsat capul jos”.

Alexandru, 16 ani: „Am căzut din prostia mea. M-am bătut cu un copil din satul vecin. Nu l-am bătut chiar tare, tare, dar Poliția m-a arestat sub acuzația de tentativă de omor. Am trecut din arest în arest până am ajuns aici. N-am ascultat de mama mea și îmi pare rău. Mama trebuie să muncească mai mult, să îmi trimită bani. Acasă, eu munceam și mă duceam și la școală. Acum… îmi trăiesc greșeala”.

Petru, 18 ani: „Sunt încarcerat de la 15 ani, pentru tentativă de omor. S-a întâmplat într-o seară, cu anturajul, cu băieții. Eram la o petrecere, am început să consumăm alcool și substanțe interzise. Să ne distrăm, să asta… La un moment dat s-au luat la ceartă cu niște majori, niște băieți de vreo 30 de ani. M-am băgat și eu. Și cum eram cu alcool și substanțe interzise nu mi-am dat seama… m-am trezit jos. Și de jos, am primit o lovitură. M-am ridicat, aveam un briceag, era bahaus acolo (haos – n.n), era întuneric, curgeau loviturile. Și am început să înjunghii trei persoane. La primul știu. La ceilalți doi nu știu. Am dat cu cuțitul. Poliția m-a luat din prima. Mama a venit la vorbitor, dar aveam gemuleț. Nu am putut să o ating. Acum? Am făcut școală aici. Aș vrea să mă fac frizer”.