De unde avem „târnosire” în română și de la ce „se trage”

Mânuitorul sensurilor, rădăcinilor și secretelor cuvintelor din limba română (și nu numai) este, așa cum probabil ați ghicit deja, distinsul etnolog Gheorghiță Ciocioi: „De unde avem «târnosire» în română și de la ce «se trage»? Fără doar și poate, din… română. Ori, mai precis, din latina balcanică. După ce termenul dat a făcut un ocol prin slava sud-dunăreană (de cult) – tronosati (троносати) – a târnosi. Verbul provine din latinescul «thronus» (θρόνος, thrónos, limba greacă). Cu sensul de «tron» (împărătesc și spiritual) și de «altar» – sfânta masă din altar. Ceea ce slavii vor numi mai târziu, în slavona standard, «prestol» (прѣстолъ) – cu sensul de tron, sfânta masă”.

Cetatea tronului

În completare: „«Tronosati»/a târnosi, așadar, e legat de sfințirea/consacrarea tronului/prestolului unei biserici de către un episcop, «întemeierea» unui prestol pentru Împăratul Hristos. Domnul va sta aici, după ritualul consacrării tronului Său (ungerea cu Sfântul și Marele Mir, așezarea de sfinte moaște în piciorul tronului/sfintei mese etc.). Aici se va aduce Sfânta Jertfă. Tot prestolul (tronul) va da la slavi stolița – cetatea de scaun/tron (a unui rege, cneaz). La slavii sudici, nume precum Târnovo/Tărnovo amintesc până astăzi de latinescul «cetatea tronului» – capitala. Târnosire, deși mai deloc folosit termenul dat la slavii de astăzi, e un cuvânt din moștenirea creștinismului nostru latin răsăritean. De păstrat cu sfințenie”.

La contactul dintre slavi și turcici

În priza celor sfinte – hram: „«Hram», în limbile slave, desemnează, prin comparație cu limba română, biserica în sine, un templu religios, «hramul bisericii» putând fi considerat un pleonasm. În română, hram este o prescurtare a expresiei slave «hramovâi prazdnikª» (храмовый праздникъ) – sărbătoarea/praznicul bisericii. Numele templului religios («templum» în latină datează din secolul al VI-lea î.Hr., cu referire la lăcașurile de cult romane), în slava veche («hramă»), a fost împrumutat, cel mai probabil, prin contactul slavilor cu popoarele de origine turcică (khazari, proto-bulgari etc.), avându-și originea în limba arabă – ḥarām (de la rădăcina ḥrm) = «interzis, mai ales oprit din punct de vedere religios», de neatins. De la «locul interzis» – sanctuarul -, înțelesul se va extinde și asupra clădirii religioase în sine, care îl adăpostea”.

Dinspre rusa veche

Mai departe, un cuvânt faimos cândva – mujic/mojic: „Numire tradițională a țăranului rus. Om de rând. Cineva simplu, prost crescut, bădăran. Până în revoluția bolșevică, folosit și pentru soț, om din clasa de jos. Mujic este un diminutiv al cuvântului «muj» («bărbat»). Folosit în rusa veche pentru minori, bărbați «în formare»/«bărbăței» care nu aveau încă drept de vot în obște. Sensul se va extinde asupra iobagilor – fără un cuvânt de spus și ei în societate, a celor cu purtări rele, «neciopliți», care «nu contau»”.

Bătaia monedei false

Ce însemnătate să aibă cuvântul „calpuzan”? Gheorghiță Ciocioi: „Este un cuvânt cu înțelesul de înșelător, falsificator de bani, amăgitor. Termen turcesc (kalpazan), ajuns în limbile balcanice în perioada Imperiului otoman. Folosit pentru cei care băteau monedă falsă, cumpărau produse cu bani falși. Preluat în turcă din persană: ḳalbzan – «cel care bate bani falși». Compus din termenul arab ḳalb – «corupt, fals» și cel persan – zan – «cel care lovește, bate». Cea mai veche sursă care amintește cuvântul dat: Filippo Argenti, Regola del Parlare Turco, 1533 – chalpisán [kalpizan]: falsatore. Des folosit în Moldova și Muntenia («Calpuzani, ceia ce fac bani răi». – Pravila Mold./ Îndreptarea Legii, 1652). A dat titlul unui roman – scris de cunoscutul etnolog Silviu Angelescu («Calpuzanii», Cartea Românească, 1987; ediția a doua, Humanitas, 1999)”.

Cel plin de virtuți

Iată și un nume cu origine uitată – Parpulov: „Nume întâlnit mai ales în Basarabia. În trecut, și în Dobrogea și Banat. Trecut la români dinspre turci, găgăuzi și bulgari. În turcă, parpul are înțelesul de animal turbat, fiară turbată. Porecla ce desemna purtarea cuiva – «ca o fiară turbată» – va deveni nume de familie. Parpulla(mak) – turbare, a turba etc. (în turcă)”. Alt nume cu înțeles uitat – Panaret: „Nume de familie astăzi. Rar, la noi. În trecut, nume de botez și nume monahal. Preluat din lumea greco-balcanică. Purtat mai ales de bulgari. Panaretos (Πανάρετος) – «cel plin de virtuți»/«cel care are toate virtuțile». Pan (παν-) – «tot», «întreg»; aretē (ἀρετή) – «virtute»/«excelență». Nume purtat de primul titular (cunoscut) al Mitropoliei de Tulcea – Panaret, fost episcop al Ecumeniei Anatoliei – 1839. Chiar, pe când o mitropolie la Tulcea?”.

Pastila de religie

Cum „a mâncat bătaie” Sfântul Gheorghe, la bulgari, de la curban

Cum? Ne împărtășește etnologul Gheorghiță Ciocioi: „De ce vecinii noștri, deși pe stil nou, serbează praznicul Sfântului Gheorghe pe 6 mai și nu pe 23 aprilie? În 1968, Sinodul Bulgar va recurge la «reforma calendarului», adoptându-se, începând cu anul următor, «stilul nou». Din 1969 până în 1976, Biserica Bulgară va sărbători, astfel, ziua Sf. Gheorghe pe 23 aprilie. Directorul Editurii Patriarhiei Bulgare, care tipărea calendarul ortodox în acei ani, Hariton Popov, începând cu 1977, va muta însă – după unii cu de la sine putere, după alții la îndemnul unui om al partidului comunist bulgar, care i-ar fi sugerat că ar fi mai bine ca praznicul să fie unit cu cel laic al «păstorului» (trimisul autorităților ar fi discutat mai întâi cu vlădicii bulgari, însă aceștia ar fi refuzat să facă vreo schimbare) – data praznicului pe 6 mai. Fără a se conforma prevederilor Sf. Sinod. În fapt, pe 6 mai, bulgarii, de la mic la mare, făceau curban (mai pe scurt, sacrificau miei și îi frigeau în gropi cu jăratic, la întrecere cu musulmanii, prăznuind astfel, întreaga comunitate ca de un hram). Cum să le schimbi data prăznuirii! Pentru ei, atunci era Sfântul Gheorghe, «de curban». Până astăzi, astfel, «curbanul din strămoși» va rămâne și ziua de prăznuire a mucenicului în Bulgaria. O acceptare tacită regretabilă a sărbătorii, după unii teologi bulgari”.

„Verbul a târnosi provine din latinescul «thronus» (θρόνος, thrónos, limba greacă). Cu sensul de «tron» (împărătesc și spiritual) și de «altar» – sfânta masă din altar”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

La slavii sudici, nume precum Târnovo/Tărnovo amintesc până astăzi de latinescul «cetatea tronului» – capitala”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

„«Hram», în limbile slave, desemnează, prin comparație cu limba română, biserica în sine, un templu religios, «hramul bisericii» putând fi considerat un pleonasm”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

„În română, hram este o prescurtare a expresiei slave «hramovâi prazdnikª» (храмовый праздникъ) – sărbătoarea/praznicul bisericii”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

„În turcă, parpul are înțelesul de animal turbat, fiară turbată. Porecla ce desemna purtarea cuiva – «ca o fiară turbată» – va deveni nume de familie”, Gheorghiță Ciocioi, etnolog

››› Vezi galeria foto ‹‹‹