Lumea arde și politica internă „se piaptănă”

În astfel de vremuri se demonstrează capacitatea celor care-și spun „politicieni” de a fi cu adevărat lideri. Dar „ai noștri” par să fi ales deliberat irelevanța cronică. Și nu, nu este despre „doar” o lipsă de viziune. Este despre ceva mai grav: o formă de orbire asumată, o tactică de supraviețuire pe termen scurt care, în mod paradoxal, se transformă într-un mecanism de autosabotaj național.

„Țara arde”: un periculos și greu de stăpânit deficit bugetar, o inflație persistentă, o criză a energiei agravată de blocajele din Orientul Mijlociu și riscuri externe tot mai apăsătoare. La București, „baba se piaptănă”: politicienii sunt absorbiți de reglaje de conturi, de calcule electorale și de o competiție sterilă pentru capital simbolic. România reală devine scena unui spectacol politic autoreferențial. Dar publicul e saturat (spectacolul a mai fost jucat în momente grele), îngrozit de piesă (criza economică, criza politică, criza de încredere, criza externă, policriza, permacriza etc.) și adesea chiar scârbit de calitatea proastă a performanței „actorilor”. Din păcate, publicul e captiv în sala de spectacol, nu poate să strige „opriți țara, vreau să cobor!” – parafrazez aici o celebră replică, „Opriți planeta, vreau să cobor!” din volumul „Dilema americană-spectacolul lumii” al publicistului Ioan Grigorescu. 

Dar să revenim de la spectacolul lumii la spectacolul iresponsabilității autohtone în plină furtună. Convergența dintre o economie fragilă și o ordine internațională în reconfigurare ar fi trebuit să impună (și) Bucureștiului o maturitate politică solidă, chiar austeră în decizie. În schimb, primim o recuzită deja uzată: conflicte interne, declarații contradictorii, decizii amânate. Politica nu mai este percepută ca exercițiu de responsabilitate, ci ca un joc de poziționare permanentă. Predictibilitatea – acel activ invizibil, dar esențial pentru investiții și stabilitate – este sacrificată zilnic pe altarul intereselor de partid. Economia globală e tensionată, iar capitalul caută refugii stabile; România transmite exact semnalul opus: incertitudine, volatilitate, improvizație.

Nu asistăm doar la o criză politică. Asistăm la o suspendare a responsabilității de către o bună parte a politicienilor care-și ascund lașitatea sub pompoase tirade populiste și/sau „patriotice”. 

Priorități deturnate de orgolii mărunte

În logica proverbului, a „te pieptăna” nu este doar un gest inutil – este și profund inadecvat momentului. Exact asta vedem: prioritățile strategice riscă să fie împinse în plan secund de conflicte de orgoliu. Planul Național de Redresare și Reziliență ar trebui să fie coloana vertebrală a modernizării economiei românești. În schimb, devine monedă de schimb în negocieri politice conjuncturale. Reformele structurale sunt fragmentate, iar investițiile sunt întârziate nu din lipsă de resurse, ci din lipsă de coerență. Între timp, dezechilibrele se pot adânci. Deficitul bugetar (ușor corectat în primul trimestru) erodează credibilitatea externă, inflația apasă pe consum, iar mediul de afaceri operează într-un climat de incertitudine fiscală aproape cronică. Regulile jocului economic sunt rescrise în funcție de cicluri electorale, nu de nevoile reale ale economiei. Este exact tipul de comportament care transformă o problemă ce poate fi gestionată într-o criză sistemică.

Iar geopolitica nu iartă superficialitatea. România nu operează în vid. Se află pe flancul estic al NATO, într-o regiune unde stabilitatea nu mai poate fi considerată implicită, mai ales în contextul războiul din Ucraina. Se mai află și la „o aruncătură de băț” de Orientul Mijlociu, azi în flăcări. În acest cadru, politica internă (inclusiv politica economică) devine parte a ecuației de securitate. Geopolitica nu tolerează amatorismul. Statele care contează sunt cele care pot acționa ferm, rapid, coerent și predictibil. România, în schimb, își consumă energia în conflicte interne, ratând oportunități strategice majore – de la atragerea investițiilor relocate (near-shoring) până la consolidarea rolului său energetic în regiune.

În economia globală, încrederea este moneda supremă. Iar România o devalorizează constant. Fiecare criză politică, fiecare blocaj decizional, fiecare mesaj contradictoriu transmis piețelor externe erodează această încredere. Un stat care își subminează propria guvernare devine, inevitabil, marginal în marile negocieri europene.

„Țara arde” nu este o figură de stil – este o descriere fidelă a unui context în care timpul pentru erori s-a epuizat. În timp ce politica se privește în oglindă, realitatea nu așteaptă.

Iar nota de plată se acumulează.

——

Autorul:

Daniel Apostol Editorialist, analist economic și expert în politici publice, fondator România Durabilă.