Philippe de Commynes, cronicarul care a creat genul literar al memoriilor

Născut într-o familie de înalți funcționari burgunzi, cel ce va fi cronicarul și omul politic Philippe de Commynes intră de timpuriu în slujba contelui de Charolais (1464), viitorul Carol Temerarul, duce de Burgundia, pe care îl însoțește în bătălia de la Montlhéry (1465) în calitate de scutier, devenind treptat sfetnic de taină al stăpânului său. „Întâlnirea de la Péronne (1468) dintre ducele Burgundiei și marele său adversar, regele Ludovic al XI-lea, marchează un punct de răscruce în viața sa. Flatat de atenția acordată de abilul diplomat care a fost regele Franței, Commynes se lasă cumpărat de acesta. Totuși, va continua timp de câțiva ani să îndeplinească misiuni de încredere pe lângă primul său stăpân, până în 1472, când, în noaptea de 7 spre 8 august, îl trădează definitiv, trecând în tabăra franceză. Copleșit de favoruri (materializate în stipendii importante, titluri, feude, la care se adaugă încheierea unei căsătorii strălucite), joacă un rol politic de prim rang pe lângă rege până în 1477, când, considerat suspect, cade într-o semidizgrație”, amintea cercetătoarea Mihaela Voicu în prologul unui crochiu dedicat lui Philippe de Commynes (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2014).

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Misiuni diplomatice pe lângă cetățile din „Cizmă”

În completarea acestuia: „Va continua să îndeplinească misiuni în Burgundia, la Florența și în Piemont. Situația lui devine și mai precară după moartea lui Ludovic al XI-lea, la care este prezent. Amestecat în diverse comploturi, este arestat (1487), deposedat de una dintre feudele cele mai importante (principatul Talmont) și condamnat în martie 1489 la exil și la confiscarea unui sfert din avere. În timpul expediției regelui Carol al VIII-lea în Italia, este însărcinat cu diverse misiuni diplomatice pe lângă cetățile italiene, dar eșuează, insucces care-i pecetluiește soarta. De acum încolo, va intra definitiv într-un con de umbră, fiind constrâns să trăiască până la sfârșitul vieții (1511) departe de curte și de treburile politice. Cele opt cărți de Memorii, redactate la cererea episcopului de Vienne, napoletanul Angelo Cato, care dorea să scrie în latină o cronică a domniei lui Ludovic al XI-lea, sunt compuse între 1489-1490 și completate între 1493-1498”.

Mobiluri și resorturi psihologice

Tot aici: „Într-o primă etapă, ele s-au dorit mărturia obiectivă a unui participant direct la evenimente care încerca să deslușească motivația profundă a acestora, dar, foarte curând, demersul lui Commynes a devenit o pledoarie pro domo ce încerca să justifice actul propriei trădări. Commynes creează astfel genul literar al memoriilor, ale cărui trăsături (refuzul «stilului frumos», informație precisă a unui martor ocular, punct de vedere personal) vor sluji ca model memorialiștilor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Pretenția de obiectivitate a autorului nu poate fi contestată de fapte, în general reale, ci de modul lor de prezentare. Într-adevăr, dacă Philippe de Commynes operează o selecție în mulțimea faptelor, trecând unele sub tăcere, amplificând altele sau atribuindu-le alte cauze, dacă deosebește cu grijă esențialul de accesoriu, o face pentru că opera lui are și o dimensiune didactică. El nu-și scrie Memoriile pentru un cititor oarecare, ci pentru cei puternici, pentru principi, ceea ce transformă opera într-un fel de «tratat de guvernare». Spre deosebire de cronicarii burgunzi, cu care este aproximativ contemporan, sau de Jean Froissart, Commynes nu se lasă fascinat de strălucirea exterioară. El demască aparențele, spulberă iluziile, explorează mobilurile și resorturile psihologice pentru a dezvălui duplicitatea universală care, în opinia sa, guvernează lumea”.

O perspectivă medievală a providenței

„De aceea, în ochii lui – mai sesiza biografa Mihaela Voicu -, Ludovic al XI-lea, iubitor de pace, negociator abil, chiar șiret, înconjurat de sfetnici buni și înțelepți, întruchipează, în pofida unor mici defecte (zgârcenia, o anumită nestăpânire a limbajului sau evlavia exagerată), modelul principelui ideal, în timp ce dușmanul său Carol, reprezentant al vechii lumi feudale, dominat de patimi, acumulează în persoana sa toate viciile (trufie, încăpățânare, cruzime). O poziție apropiată așadar de cea adoptată de Machiavelli în Principele (publicat în 1513), dar deosebită de aceasta prin perspectiva medievală asupra providenței: această lume rea și perfidă este totuși în mâna lui Dumnezeu, care pedepsește trufia și violența. Adesea denigrat pentru abuzul de paranteze și de incidente, stilul lui Commynes este asemenea autorului său: sobru, precis, realist, nelipsit de maliție și chiar de umor”.

Distrugător de mituri

În încheiere: „Prin data la care au fost redactate și prin conținutul lor (ultimele două cărți se referă la expedițiile lui Carol al VIII-lea în Italia), Memoriile lui Commynes depășesc cadrul Evului Mediu «istoric». Dincolo de considerațiile generale privind diferitele forme de guvernare, formarea statelor sau moravurile popoarelor europene și care anunță teorii politice și idei ce vor cunoaște o dezvoltare ulterioară (necesitatea unui echilibru european, liberul consimțământ la plata impozitelor, teoria «climatelor»), Philippe de Commynes este în primul rând «groparul idealurilor și iluziilor lumii cavalerești» (M. Zink), Memoriile sale reprezentând o acțiune sistematică de distrugere a miturilor”. 

Opere și referințe critice

Mémoires, 8 cărți, 1489-1498, ed. J. Calmette și G. Durville, 1924-1925, 3 volume; ed. J. Dufournet, 1979 (cărțile I-IV); ed. G. Blanchard, 2001; Lettres, 3 vol., ed. Kervyn de Lettenhove, 1867-1874; referințe critice: K. Bittman, Ludwig XI und Karl der Kühne. Die Memorien des Philippe de Commynes als historische Quelle, 3 vol., Göttingen, 1964-1970; J. Dufournet, La Destruction des mythes dans les Mémoires de Philippe de Commynes, Geneva, 1966; Études sur Philippe de Commynes, Paris, 1975; J. Demers, Commynes mémorialiste, Montréal, 1975; J. Dufournet, Sur Philippe de Commynes. Quatre études, Paris, 1982; J. Blanchard, Commynes l’Européen. L’invention du politique, Geneva, 1996.

64 de ani trăit Philippe de Commynes, între 1447 și 1511.

Philippe de Commynes este în primul rând «groparul idealurilor și iluziilor lumii cavalerești» (M. Zink), Memoriile sale reprezentând o acțiune sistematică de distrugere a miturilor. – Mihaela Voicu, cercetătoare

Commynes creează genul literar al memoriilor, ale cărui trăsături (refuzul «stilului frumos», informație precisă a unui martor ocular, punct de vedere personal) vor sluji ca model memorialiștilor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. – Mihaela Voicu, cercetătoare

8 cărți de Memorii a scris Philippe de Commynes. Compuse între 1489-1490 și completate între 1493-1498, ele sunt o frescă a epocii lui Ludovic al XI-lea al Franței.

Philippe de Commynes nu-și scrie Memoriile pentru un cititor oarecare, ci pentru cei puternici, pentru principi, ceea ce transformă opera într-un fel de «tratat de guvernare». – Mihaela Voicu, cercetătoare