Polonia renunță la HIMARS? Decizia care poate schimba piața armamentului din Europa și dă un semnal important pentru România

Polonia analizează o schimbare importantă în dotarea forțelor sale terestre: cele 20 de sisteme americane M142 HIMARS ar putea fi vândute, iar resursele redirecționate către achiziția de noi lansatoare, rachete și muniții pentru sistemul sud-coreean K239 Chunmoo, cunoscut în armata poloneză sub denumirea Homar-K. Decizia ar putea avea implicații dincolo de Varșovia, inclusiv pentru România și pentru viitorul pieței europene de armament, potrivit unei analize Defense Express.

Polonia are deja 150 de sisteme Homar-K

Forțele Armate poloneze operează în prezent 20 de lansatoare multiple M142 HIMARS produse în Statele Unite, dar și aproximativ 150 de sisteme K239 Chunmoo din Coreea de Sud, integrate local sub denumirea Homar-K.

Potrivit unei analize publicate de Defence24, sistemele HIMARS au ajuns să fie considerate, în anumite privințe, „elefanți albi” în arsenalul polonez. Antoni Walkowski argumentează că Varșovia ar putea obține mai mult dacă ar vinde cele 20 de lansatoare americane și ar folosi banii pentru achiziția de muniții, rachete și noi sisteme Homar-K.

Problema nu este neapărat performanța HIMARS, ci modul în care Polonia poate susține pe termen lung aceste sisteme în condițiile unui conflict de mare intensitate.

Citește și Premieră europeană: Centru de mentenanţă pentru rachetele HIMARS, deschis la Bacău

De ce Homar-K este considerat mai atractiv

Unul dintre principalele avantaje ale sistemului sud-coreean este disponibilitatea unei cooperări industriale mult mai extinse. În cazul HIMARS, Statele Unite nu au acceptat localizarea în Polonia a producției lansatoarelor și a rachetelor ghidate utilizate de sistem. Pentru o țară care își construiește rapid capacitatea militară și dorește să-și dezvolte propria industrie de apărare, această limitare poate deveni importantă.

Coreea de Sud a oferit, în schimb, Poloniei condiții mai favorabile pentru producția locală a lansatoarelor Homar-K și a muniției compatibile.

Este o diferență strategică. În cazul unui conflict prelungit, accesul la muniție și capacitatea de a o produce local pot fi la fel de importante ca numărul de lansatoare aflate deja în dotare.

Polonia a așteptat mai mult de patru ani pentru HIMARS

Un alt argument invocat în analiza situației îl reprezintă ritmul de livrare. Contractul pentru cele 20 de sisteme HIMARS a fost semnat în 2019. Primele lansatoare au ajuns în Polonia abia în 2023, iar procesul de livrare nu a fost finalizat decât în octombrie 2024.

Între timp, cooperarea cu Coreea de Sud s-a dezvoltat într-un ritm mult mai rapid, iar Polonia a ajuns să aibă deja aproximativ 150 de sisteme K239 Chunmoo.

Primele exerciții poloneze cu foc real folosind Homar-K au avut loc în decembrie 2024, fiind utilizate rachete ghidate CGR-080 de 239 mm.

O problemă și mai importantă: muniția

Pentru orice sistem de artilerie cu rachete, lansatorul este doar o parte a ecuației. Capacitatea de a asigura permanent rachetele și muniția necesare este esențială.

În cazul HIMARS, Polonia ar fi putut teoretic să se bazeze, într-un scenariu de război, pe stocurile americane de muniții compatibile, inclusiv ATACMS și PrSM. Însă această perspectivă devine mai puțin confortabilă într-un context în care Statele Unite au consumat cantități importante de muniție în urma operațiunilor militare din Orientul Mijlociu.

În acest context, posibilitatea de a produce local muniție pentru Homar-K devine un avantaj major pentru Varșovia.

Citește și Cine sunt „stăpânii” contractelor de înarmare de 7,3 miliarde de euro, bani pe care România i-a împrumutat de la UE

Un semnal pentru întreaga Europă

Decizia analizată de Polonia este importantă nu doar prin prisma celor 20 de HIMARS. Ea poate indica o schimbare mai amplă în modul în care statele europene își aleg echipamentele militare.

Polonia este unul dintre cei mai apropiați parteneri militari ai Statelor Unite din Europa și a investit masiv în armament american. Cu toate acestea, experiența HIMARS arată că performanța unui sistem nu este singurul criteriu care contează într-o achiziție militară.

Capacitatea de producție locală, transferul de tehnologie, accesul la muniție, viteza livrărilor și posibilitatea de a suplimenta rapid stocurile pot deveni criterii decisive.

Nu întâmplător, potrivit analizei citate, și alte state europene, printre care Norvegia, Croația și Estonia, au optat pentru K239 Chunmoo în locul HIMARS.

Ce înseamnă mutarea pentru România

Pentru România, evoluția este relevantă deoarece Bucureștiul trebuie să ia în calcul nu doar ce sistem este performant astăzi, ci și cum poate fi susținut acel sistem într-un conflict de durată.

Experiența Poloniei pune în prim-plan o întrebare importantă pentru toate statele europene: este mai avantajos să cumperi un sistem consacrat, dar dependent de lanțuri externe de aprovizionare, sau să alegi un sistem care permite o integrare mai profundă a producției în industria națională?

Răspunsul poate influența viitoarele programe de înzestrare din Europa Centrală și de Est.

Pentru România, care urmărește dezvoltarea industriei naționale de apărare și creșterea capacității de producție de muniție, cazul polonez poate reprezenta un precedent relevant. Nu înseamnă că HIMARS devine un sistem depășit sau inutil, ci că logistica, muniția și producția locală devin elemente aproape la fel de importante ca performanța tehnică a lansatorului.

Citește și „Roboții vor veni! ” Șeful Rheinmetall dezvăluie ce pregătește compania pentru războiul viitorului

Și Ucraina urmărește această schimbare

Evoluția are implicații și pentru Ucraina. Războiul din Ucraina a demonstrat cât de repede pot fi consumate stocurile de muniție într-un conflict de mare intensitate și cât de importantă este capacitatea industriei de apărare de a suplimenta permanent aceste stocuri.

Din această perspectivă, orientarea Poloniei către Homar-K poate fi privită ca parte a unei tendințe mai largi: statele europene încearcă să obțină nu doar arme performante, ci și control mai mare asupra producției, mentenanței și aprovizionării cu muniție.

Dacă Polonia va decide în cele din urmă să renunțe la cele 20 de HIMARS, gestul ar avea o puternică valoare simbolică. Ar demonstra că, într-o Europă care își crește rapid cheltuielile pentru apărare, relația cu furnizorul, producția locală și securitatea lanțului de aprovizionare pot cântări decisiv în alegerea unui sistem de armament.

Pentru România și celelalte state europene, lecția este clară: într-un posibil război de uzură, nu este suficient să ai lansatoare moderne. Trebuie să ai și rachetele, muniția, capacitatea industrială și lanțul logistic necesare pentru a le folosi pe termen lung.