Reportaj. Ultimii mineri din Valea Jiului, la 500 de metri sub pământ: „Muncim pentru mai puțin de 3.000 de lei”

Când combina sovietică care sfredelește huila rânjește la fluturașul de salariu

Livezeni este ultima mină care se va închide în cadrul programului de decarbonificare negociat de România cu Uniunea Europeană. Exploatarea din marginea Petroșaniului a scăpat să pună „lacătul pe abataj” în acest an, așa cum se întâmplă la Lonea și Lupeni. Ortacii de la Livezeni sunt cei care „vor stinge lumina”. Așa zic ei, cu o combinație de necaz și mândrie – „suntem ultimii mineri din Vale”. La Livezeni, însă, împreună cu producția au rămas problemele vechi. Cele mai multe țin de salarii și condițiile de muncă. 

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Să scoți cărbune în E.M Livezeni înseamnă să respiri un praf care lucește în lumina lămpașului și să îți zdrelești mâinile și picioarele călare pe un utilaj numit combină ce taie felii groase din munte. „Hă! Te temi de prafu’ ăsta? Asta e silicoza!”, râde maistrul, șeful pe schimbul unu. La o palmă depărtare, un ortac din subordine se ferește. O bucată de huilă, mare cât un cap de copil și grea de nu o ridici la lopată, pocnește din peretele de cărbune, zboară razant spre piept. Minerul, priceput, fandează ca la scrimă, într-o parte, chit că locul e strâmt de abia te strecori. „E, nu-i nimic, e normal”, se amuză omul pe lângă care a trecut accidentul și ține apăsat pe măgăoaia care sfredelește muntele – „mai rău e să nu bubuie”. Prin ’80, niciun miner din cei 40 aflați în galerie nu a scăpat după ce gazul metan a explodat. Au venit, atunci, salvatorii după camarazii lor, dar mina a bufnit din nou. Și alți 10 mineri, salvatorii, au fost făcuți bucăți. 

REPORTAJ „Asta nu e nimic. Poate și să sară în aer”. Reportaj din mina Livezeni, la 500 de metri sub pământ pic.twitter.com/CD3QYj3c5I

— Jurnalul (@JurnalulN) August 25, 2026

„Asta nu e nimic. Poate și să sară în aer”. Reportaj din mina Livezeni, la 500 de metri sub pământ

Tura în adânc începe din clădirea cea cenușie deasupra căreia se înalță turnul puțului. Scrie mare pe ea: Mina Livezeni.  Turnul se vede de prin tot Petroșaniul și mai ales de pe stadionul de fotbal – unde s-a investit recent în nocturnă. Pe holurile exploatării nu e lumină nici ca afară, la soare, e un fel de cenușiu în care sar în ochi doar icoanele Sfintei Varvara, a Maicii Domnului și ale Mântuitorului. „E normal să îi avem pe Hristos, pe Fecioară și pe sfinți puși peste tot. Că doar ei ne mai păzesc și ne mai ajută. Altfel am da de dracul. De ăla de la București și de ăla de la Uniunea Europeană”, ridică din umeri un miner pregătit să se ducă jos. În abataj, la minus 400.

REPORTAJ „Suntem ultimii mineri din Vale”. Am coborât 500 de metri sub pământ, în mina Livezeni pic.twitter.com/QfRt4XfR0M

— Jurnalul (@JurnalulN) August 25, 2026

„Suntem ultimii mineri din Vale”. Am coborât 500 de metri sub pământ, în mina Livezeni

Prima stație: hăul

Ca să ajungi la colivie, locul care duce spre fronturile de lucru aflate la aproape jumate de kilometru în pământ, treci prima oară pe un coridor rece și pustiu vopsit, probabil, pe când Ceaușescu era la putere. O placă neagră din marmură e ultimul lucru pe care îl vezi la lumină. Comemorează tragedia din 80: „În mină Dumnezeu cu noi, Afară griji și nevoi, Deasupra noastră n-avem cer. C-așa e viața de miner”. Din coridor treci peste niște șine de tren și, apoi, într-o cămăruță veche, prăfuită, cu tablă ruginită pe post de geamuri. Niște compresoare fâsâie și șuieră în liniștea grea. De aici, Răzvan Popescu, directorul minei cere colivia. Șeful are 41 de ani, muncește în mină de când era la facultate. Acum este doctor inginer, înainte, la început a împins vagoneți prin Livezeni. A fost și salvator, a văzut răul minei în toate chipurile. „Cel mai rău este focul. Nu îl vezi prima oară. Simți doar fumul. Eu nu am avut șansa asta ca salvator, să văd focul. Și nici nu-mi doresc”, povestește Răzvan – „fumul vine des, foarte des. Și atunci știi că s-a produs autoaprindere. Ce faci în acel moment? Faci o rugăciune și fugi. Te rogi la Dumnezeu să te scoată din mina și să ajungă salvatorii cât mai repede”. Șefului ortacilor de la Livezeni nu-i prea place biroul, coboară în subteran de vreo trei-patru ori pe săptămână. „Dacă o să avem materiale, o să dăm drumul la panoul șapte (un alt filon gros de huilă n.n). Suntem 602 persoane pe toată mina, cu tot cu TESA, cărbune, aici, mai avem de acum încolo pentru 100 de ani. Garantat! Dar cu investiții. Și nu mari”. 

REPORTAJ 500 de metri sub pământ, pentru mai puțin de 3.000 de lei. Povestea ultimilor mineri din Valea Jiului pic.twitter.com/XSFGZ4MVcJ

— Jurnalul (@JurnalulN) August 25, 2026

500 de metri sub pământ, pentru mai puțin de 3.000 de lei. Povestea ultimilor mineri din Valea Jiului

În fața unui grilaj mâncat de vreme și rugină, în spatele căruia se cască hăul, Răzvan știe ce îi doare pe minerii care încă lucrează: „..condițiile de lucru. Sunt grele, viața e grea. Ești sub pământ, te bazezi pe colegul tău, muntele e pe tine. Dacă nu ești ajutat cu o grindă, un stâlp care trebuie pus să nu cadă piatra peste tine…Dar cel mai mult contează utilajele”. Livezeniul este exploatarea utilată a Văii Jiului. Aici, cărbunele se extrage cu un utilaj numit combină, ortacii sunt mândri de ea. Agregatul este de fabricație sovietică, a fost construit în 1985. „Combina asta a fost instalată aici când mă nășteam eu”, râde directorul. Din hău apare o cutie la fel de ruginită ca toate celelalte instalații care se oprește cu scârțâit lugubru la nivelul directorului. Rămâne un spațiu cât o palmă în care nu vezi nimic: abisul e negru și tăcut. Doar un cablu mai zdrăngăne un pic. Directorul zâmbește: „Ăsta e puțul principal. Jos sunt băieții. O să vă povestească ei de probleme, de salarii. Nu o să mai fie liniște”.

REPORTAJ Acolo unde Bucureștiul și Bruxelles-ul par foarte departe. O zi în mina Livezeni, la 500 de metri sub pământ pic.twitter.com/nwc8rrAUBG

— Jurnalul (@JurnalulN) August 25, 2026

Acolo unde Bucureștiul și Bruxelles-ul par foarte departe. O zi în mina Livezeni, la 500 de metri sub pământ

Gâlma neagră cu hernie de disc și boală la plămân

Până la frontul de lucru, acolo unde macină combina sovietică, trebuie să schimbi coliviile și să treci prin puțul orb – o adâncitură mai întunecoasă și mai strâmtă, unde “„liftul” se zdruncină și pârâie din toate colțurile tablei roase de cocleală. Când ajungi jos de tot, la aproape 500 de metri sub pământ, trece un gând de mulțumire că ai scăpat viu din căderea controlată, nici nu mai bagi în seamă prima adâncitură în care îți fuge glezna și nici tavanul de rocă aspră în care dai cu capul. Noroc cu casca. Tunelul începe să te strângă la fiecare zece metri pe care îi străbați, întunericul te face să te întrebi dacă ai sau nu ochii deschiși. Liniștea de mormânt e spartă: „Fiuuuu, fâss”. Niște conducte prin care trec aer, azot și altele au spărturi. Încerci să ții tunelul pe mijloc, să nu îți frângi picioarele, nu poți: acolo e banda care aduce minereul de și mai dedesubt. Ești atent să calci cum trebuie – lanțurile grele ale benzii pot să plece cu picior cu tot, simți cum hârâie sau bubuie casca pe roca dură de deasupra. Așa că mergi cocârjat și gâfâi când mai e de urcat peste un dâmb de huilă. În o sută de metri, pentru neinițiați, dâmburile astea devin un fel de mici munți pe care îi cucerești în patru labe. Minerii râd de se prăpădesc.

Mina Livezeni, ultima redută a mineritului din Valea Jiului. „Cărbunele e cărbune. E de încredere” pic.twitter.com/G9wmKE8FzP

— Jurnalul (@JurnalulN) August 25, 2026

Mina Livezeni, ultima redută a mineritului din Valea Jiului. „Cărbunele e cărbune. E de încredere”

Mai departe e liniște, galeria se strânge și mai tare. Nu mai ai loc decât să te strecori între banda cu lanțuri groase cât mâna și peretele care lucește ciudat în lumina lămpașului. E liniște de țiuie urechile. Deodată îți sare sufletul. O gâlmă neagră se face mare, crește de undeva din dreapta. Nu ai unde să fugi, dar te liniștești când vezi că negrul ăla e om: e un muncitor care supraveghează zona. Omul a fost miner, a lucrat de când se știe la peretele de cărbune. Boala l-a mutat din post: prima dată „a căzut” coloana vertebrală, a dat-o în hernie de disc, pe urmă l-au luat plămânii. Ca pe toți ceilalți, doar că bolile astea sunt duse mai greu când ai peste 40 de ani din care mai bine de jumate trăiți în mină. Omul nu are chef de vorbă, ridică din umeri: „acum sunt manipulant….”. Un pic mai departe se vede un lămpaș. E alt miner care nu a mai rezistat în front din cauza bolilor. Omul se aprinde repede: „Situația e dezastruoasă, Guvernul vrea să închidă. Eu n-am văzut Ministerul Energiei să meargă la Bruxel să zică -«dă-mi, dom’ne, timp de păsuire»” Douăzeci de ani, treizeci de ani. Avem zăcământ, se poate exploata 100 de ani. Minimum. Se pot face investiții. Ce pui în loc? Panouri fotovoltaice? Vine gheața ți le sparge. Eoliene? Vine vântul mare ți le doboară. Cărbunele e cărbune. E de încredere”. Omul e din ce în ce mai supărat, la lumina lămpașului se vede o privire încărcată de ură: „Noi mergem pe principiul «Hai să închidem, hai să distrugem tot». Cost de producție mare? Bucureștiul vede doar ce îl interesează. Dacă s-ar face investiții ca în Polonia, am fi pe profit. Așa, rămânem cu viața asta și cu salariul ăsta”. Omul scoate din buzunar un petic de hârtie. La lumina chioară a lămpii, Răzvan, directorul, citește: „Rest de plată 2.669”. Omul împăturește cu grijă fluturașul de salariu, își ridică chipul murdar de praf de carbine, ochii îi lucesc: „După douăzeci de ani de muncă în mină. E bine, domnule? E bine? Am doi copii în întreținere….”.

REPORTAJ În bezna de la 500 de metri sub pământ, minerii își numără banii: „Am doi copii în întreținere” pic.twitter.com/tHZTdmdTKf

— Jurnalul (@JurnalulN) August 25, 2026

În bezna de la 500 de metri sub pământ, minerii își numără banii: „Am doi copii în întreținere”

Prin praf și silicoză cu gândul la pâine

 „La ce ați mai venit aici? Că a mai venit unu, bine, ăla a mers puțin pe galeria mare, și-a făcut niște poze și ne-a zis că «dacă ar fi după el…». Pe urmă a plecat, dus a fost, n-a mai auzit nimeni de el. Ăla, cum îl chema? Așa, Burduja. Așa că ce ați mai venit?”. Malacul din apropierea frontului de lucru nu se cunoaște decât după frânturile de tricou alb care se mai văd ici-colo, după dinții albi și rupți și doar atunci când poate să deschidă ochii și i se vede albul pe lângă pupile. Și ăla e murdar de atâta praf de carbine. Ca să fie înțeles urlă din toți bojocii, duduitul combinei acoperă tot. Omul este maistru minier, conduce vreo 12 ortaci care taie cu utilajul felii din bucata mare de huilă. Aparatul sovietic înseamnă o roată mare cu dinți care sfredelește prin munte și aruncă pe bandă bucăți de carbine. De ea e prinsă panoul de control – o cutie de tablă cât un coș de la supermarket pe care cineva a desenat cu vopsea alba două puncte și o paranteză. Așa se întrezărește mai sus, acolo unde e angrenajul, un fel de mutră care zâmbește. În zgomotul și în bezna care strâng și mai tare locul, fața aia pare sinistră. O vezi cum coboară spre tine zdrăngănind la lumina căștilor, prin praful care îți pune căptușeală nasului. Dacă deschizi gura să tragi amalgamul căruia i se spune aer, înghiți doar praf greu. Rămâne în gură și în gât, simți de parcă cineva ți-a lipit glaspapir pe limbă. Nici saliva nu mai e, când încerci să scuipi picăturile parcă se transformă în praf.

Reportaj „Muntele e pe tine”. Viața ultimilor mineri din Valea Jiului, la aproape 500 de metri sub pământ pic.twitter.com/HMSX7ldJy9

— Jurnalul (@JurnalulN) August 25, 2026

„Muntele e pe tine”. Viața ultimilor mineri din Valea Jiului, la aproape 500 de metri sub pământ

„Haideți să vă dau un suvenir de aici din mină”, zice maistrul și scoate din buzunar ceva. E fluturașul de salariu: omul tocmai ce a primit mai puțin de 3.000 de lei. E cotat cu 42 de lei pe oră. Fața de sus, aia desenată pe combină, parcă zâmbește și mai hâd, lanțurile grele zdrăngăne. „Haidați, haidați să vedeți, cum muncim pentru banii ăștia”, țipă minerul, ceilalți ortaci s-au dat la o parte. Când lama hăcuie și mai mult, praful e atât de dens că maistrul de lângă tine nu se mai vede. Doar îi simți brațul lipit de tine și îl auzi cum urlă: „și asta nu e nimic. Poate și să sară în aer”.

Citește și Reportaj. „De ce ne închid?” Drama ultimilor mineri din Valea Jiului. Ce se întâmplă în subteran