11 octombrie: Ziua Școlii Ardelene. 272 de ani de la înființarea, în Transilvania, a primelor școli cu predare în limba română

Cum au învățat românii că au dreptul la demnitate și la libertate

Despre lupta de emancipare națională a românilor în Epoca Luminilor și rolul Școlii Ardelene ne povestește distinsul profesor Ioan-Aurel Pop: „Formele luptei naționale din Transilvania în secolul al XVIII-lea erau variate, dar pot fi grupate în politice, religioase, sociale și culturale.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Această luptă nu urmărea ridicarea românilor la privilegii sau la rangul pe care ei l-ar fi meritat în conformitate cu principiile democrației moderne (românii erau, conform recensămintelor austriece, cam două treimi din populație), ci doar egalitate cu «națiunile» recunoscute: maghiarii, sașii și secuii.

În plan confesional, se înscriu în această luptă Unirea cu Biserica Romei (circa 1700) și mișcarea petiționară condusă de episcopul greco-catolic Inochentie Micu (cea din urmă are și vădite conotații politice și s-a desfășurat între 1732 și 1768); în plan politic cert, se află mișcarea petiționară din Transilvania, condusă de reprezentanții Școlii Ardelene și numită uneori «mișcarea Supplex-ului», cu apogeul în 1791-1792; planul social este ilustrat de către Răscoala lui Horea din 1784-1785 (și aceasta, presărată de semnificații politico-naționale, ea fiind forma țărănească de rezolvare a chestiunii naționale); planul cultural se identifică prin Iluminismul militant, reprezentat mai ales de activitatea erudită și literară a cărturarilor Școlii Ardelene (circa 1770-1821).

Firește, această diviziune a fațetelor luptei de emancipare națională a românilor transilvăneni are un pronunțat caracter didactic, fiindcă planurile enumerate interferă, se topesc unele în altele, se transformă, modelate de marele ideal al libertății de grup, predominant atunci în Europa Centrală și Sud-Estică”.

Prin cultură la libertate

În ductul stiloului: „Unii învățați ai secolului al XVIII-lea credeau sincer – și nici nu se înșelau prea tare – că viața poporului se poate îmbunătăți prin învățătură temeinică și că prin cultură se poate ajunge la libertate. Este motivul pentru care, după Marea Unire, pe frontispiciul frescei din sala Colegiului Academic al Universității clujene, Costin Petrescu a fost pus, de către savanții de-atunci, să scrie: «Prin cultură la libertate». Iluminarea poporului ar fi putut însemna conștientizarea sa în privința forței națiunii și l-ar fi putut îndrepta ferm spre lupta națională și spre obținerea drepturilor comunitare necesare.

Această încredere în știința de carte și în lumina învățăturii a dat până la urmă numele Iluminismului și a devenit o caracteristică a sa. Cea mai de seamă mișcare iluministă românească a fost – cum s-a spus – Școala Ardeleană. Este vorba despre activitatea unei grupări de intelectuali care au transformat cultura și mai ales câteva domenii ale sale (istoria, filologia, teologia, literatura, dreptul etc.) în arme de luptă politică puse în slujba emancipării naționale, spre obținerea egalității românilor cu celelalte «națiuni».

În secolul al XVIII-lea, se făcea mare caz de argumentul istoric în disputele politice: numai cei mai vechi și mai nobili locuitori ai unei țări aveau dreptul să dețină și puterea în acea țară, să se bucure de toate avantajele cetățeniei”.

Citește și: Ioan-Aurel Pop, istoric: „Discriminarea românilor în Transilvania a fost inițial religioasă și abia mai târziu etnică” 

Cei mai vechi și mai nobili locuitori din Ardeal

„În această situație – remarca istoricul Ioan-Aurel Pop -, românii, neacceptați ca cetățeni, se considerau complet nedreptățiți, deoarece ei, fiind urmașii romanilor, erau într-adevăr cei mai vechi și mai nobili locuitori din Ardeal. Dar erau fără drepturi «regnicolare», de «concivilitate», adică erau doar răbdați în țară «până va dura buna plăcere a principilor și cetățenilor» (usque ad beneplacitum principum et regnicolarum).

Erau «răbdați» fiindcă fără ei nu ar fi funcționat societatea: ei plăteau cele mai multe taxe, făceau muncile cele mai grele, produceau cele necesare traiului stărilor și erau cei mai mulți militari (adică luptau și mureau pe câmpurile de bătălie pentru țară). Ținuți în această stare mizeră, ei nu erau nici crezuți de stăpânii lor că aveau originea ilustră, dovedită doar prin limba neolatină și numele de român. Unii savanți străini, dar și sași și unguri scriseseră că românii erau «romani», dar opinia publică îi vedea pe aceștia în starea lor de slugi și nu credea «poveștile» cu originea lor romană.

Pentru a scoate la lumină, cu mijloacele științei, originea românilor, era nevoie de oameni învățați, cu studii înalte. Un asemenea savant fusese Dimitrie Cantemir, dar vocea sa fusese singulară și el nu crease în urmă o școală”.

Pepiniera de învățați de la Blaj

Și-atunci? „Soluția a venit din sânul românilor ardeleni uniți cu Roma, care, deși nu au primit toate drepturile promise, au avut posibilitatea să intre în legături culturale, pe anumite canale, cu Europa. Întâi, prin strădania marelui luptător care a fost episcopul greco-catolic Ioan Inocențiu Micu-Klein și a unora dintre contemporanii săi, s-au creat, la 1754, școlile înalte ale Blajului, adevărată pepinieră de teologi, profesori și savanți.

Cei mai buni elevi de aici erau trimiși cu burse la studii în străinătate, mai ales la Roma și la Viena. După astfel de studii, făcute cu rezultate strălucite, ei reveneau acasă ca teologi, călugări și preoți, unii ajungând apoi protopopi, ierarhi, profesori, savanți, funcționari. Din rândul lor s-a desprins, spre finalul secolului al XVIII-lea, un grup de teologi, erudiți și scriitori, între care cei mai importanți au fost Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu.

Ei au scris valoroase lucrări de istorie, filologie și teologie, prin care au dovedit originea romană a românilor, continuitatea lor de locuire în spațiul vechii Dacii, unitatea tuturor românilor, indiferent de țările și provinciile în care trăiau, latinitatea limbii române, exprimând și nevoia imperioasă a cultivării limbii naționale. Ei au încurajat publicarea de lucrări de luminare a poporului, de combatere a ignoranței, de stârpire a unor superstiții”.

Istoria ca armă politică

„Până la urmă – adăuga profesorul Pop -, prin uriașa lor activitate, ei au demonstrat cu argumente științifice originea veche romană a românilor, adică proveniența românilor din cel mai nobil și mai civilizat popor din lume. Ei au lăsat intenționat (și nu din ignoranță) la o parte componenta dacică a formării poporului român, deoarece dacii erau «barbari» și deci nu erau «nobili». Nu cu dacii se puteau mândri românii!

De aici, se vede și scopul național și politic al efortului lor, care era făcut în plan cultural. În acel timp, toate popoarele din Europa Centrală și de Sud-Est foloseau istoria ca armă politică. Natural, după publicarea lucrărilor lor, ale căror idei au fost, de altfel, combătute de reprezentanții națiunilor de la putere în Transilvania sau de oameni ai Vienei, românii nu au obținut egalitatea în drepturi și nici libertatea națională visată, dar au creat bazele ideologice ale mișcării naționale din secolul al XIX-lea”.

Cele mai de seamă lucrări ale învățaților Școlii Ardelene

Care au fost cele mai vizibile întreprinderi culturale? „Cele mai de seamă lucrări ale învățaților Școlii Ardelene au fost cele istorice și filologice. Astfel, Samuil Micu a scris Brevis historica notitia, «Istoria românilor cu întrebări și răspunsuri», «Scurtă cunoștință a istoriei românilor», «Istoria și lucrurile și întâmplările românilor», cu evenimente relatate corect, destul de sec, cu mari excerpte extrase din cronici și alte surse scrise, într-o vreme când preluarea de la alți autori era considerată o virtute și nu plagiat.

Tot lui îi aparțin o seamă de lucrări de istorie bisericească, ca și răspunsul polemic dat lui J. C. Eder (unul dintre criticii memoriului numit Supplex Libellus Valachorum) și intitulat Responsum ad Josephi Caroli Eder. Influențat de istoriografia italiană, aflată sub semnul lui Muratori, Gheorghe Șincai a scris «Memoriile daco-românilor» sau «Magazinul Analelor dacice ale românilor», carte cunoscută și sub titlul de Rerum Spectantium ad Universam gentem Daco-Romanam seu Valachicam («Fapte aparținând întregii stirpe daco-romane sau românești»).

Lucrarea sa de bază este însă «Hronica românilor și a mai multor neamuri», în care dovedește mai mult spirit critic și o informație mai bogată, bazată inclusiv pe surse documentare. Petru Maior scrie două lucrări fundamentale, anume «Istoria pentru începutul românilor în Dachia» și «Istoria bisericei românilor”. Cea dintâi este o carte vădit polemică, vie, cu pasaje de tip pamflet, în care romanitatea românilor este cuvântul de ordine. Polemice sunt și lucrările «Răspunsul la cârtirea carea s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, autorul istoriei celei pentru începutul românilor în Dachia» și Animadversiones in Recensionem Historiae De Origine Valachorum in Dacia, ambele scrise tot de Petru Maior”.

Miza pe romani, nu pe „barbarii” daci!

Sens unic: „O operă istorică notabilă, De originibus populorum Transylvaniae, pe nedrept mai puțin cunoscută, are și Ion Budai-Deleanu, care a mai scris Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt, De unione trium nationum et constitutiones approbatae Transilvaniae, «Istoria slavilor», «Introducere istoricească» la «Lexiconul românesc-nemțesc». Istoricii Școlii Ardelene nu au susținut romanitatea pură a românilor din ignoranță, ci din spirit militant, pentru a impune ideea că românii erau urmașii celui mai nobil popor din lume, care a construit cea mai înfloritoare civilizație și care a lăsat o impresionată moștenire culturală.

Dacii erau «barbari» și fără nicio creație culturală, fără literatură în limba lor. În domeniul lingvistic, savanții menționați au susținut ideea originii pur latine a limbii române, militând pentru scrierea cu alfabet latin și pentru eliminarea slavismelor și a altor elemente străine, ca și pentru abordarea etimologică în gramatica noastră. Astfel, Samuil Micu a scris un Dictionarium valachico-latinum. Samuil Micu și Gheorghe Șincai au dat la lumină Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, în care se face o paralelă între limbile latină și română. «Lexiconul de la Buda» este un dicționar colectiv cvadrilingv («Lexicon românescu-latinescu-ungurescu-nemțescu»), apărut în 1825, la Buda, care îmbogățește limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuind termenii de alte origini.

Petru Maior, la sfârșitul «Istoriei pentru începutul românilor în Dachia», plasează o «Disertație pentru începutul limbii române», în care afirmă că limba română provine din latina populară. Tot el are Ortographia romana sive latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, cu anexa «Dialog pentru începutul limbii române între nepot și unchiu»”.

Prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană

S-a muncit din greu! Inclusiv în literatură: „În domeniul literar, cea mai de seamă creație a Școlii Ardelene este «Țiganiada» de Ion Budai-Deleanu. În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită și tipărită de Școala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat «Floarea adevărului», carte din care se cunosc doar două exemplare: unul la Biblioteca Națională a României și unul la Országos Szécsényi Könyvtár (Biblioteca Națională Szécsényi) din Budapesta. Ea este opera colectivă a «cuvioșilor ieromonași» de la Blaj, mai exact a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu episcopul Petru Pavel Aron.

Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice (invocate și la Conciliul de la Florența, din 1439) sub care s-au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea rațională a evenimentului. Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minți ale acelei epoci. Este totodată prima carte din cultura noastră care alătură o bibliografie bogată, conținând titluri de lucrări ce stau la baza tuturor aserțiunilor, și la care se fac trimiteri punctuale, autorii sugerând astfel că o scriere temeinică are nevoie de un aparat critic pe măsură. Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, «Floarea Adevărului» (1750) a apărut și în versiune latină: Flosculus Veritatis (1753) și Doctrina Christiana (1757).”

Manuale în limba română după cele mai avansate modele europene

Nu în ultimul rând: „Savanții Școlii Ardelene au avut și preocupări filosofico-teologice de amploare, prin traduceri din literatura de specialitate europeană sau chiar prin lucrări originale. Astfel, Samuil Micu a scris «Carte de rogacioni», «Disertație canonică despre căsătorie», «Theologhia moralicească» etc. Samuil Micu a dat la iveală «Învățătură firească spre surparea superstiției norodului», dar s-a ocupat și de popularizarea unor cunoștințe științifice, precum în «Povățuire către economia de câmp», «Istoria naturei sau a firei» sau «Vocabulariu ce se ține de istoria naturii».

Petru Maior a scris «Procanon» (despre canoanele bisericești), Protopapadichia (despre drepturile și atribuțiile protopopilor), «Didahii» (învățături pentru creșterea fiilor și îngropăciunea pruncilor morți), «Prediche» (învățături pentru duminicile și sărbătorile de peste an) etc. De mare importanță este și activitatea reprezentanților Școlii Ardelene de elaborare a unor manuale în limba română, urmând cele mai avansate modele europene ale timpului”.

Învățăturile unui călugăr către Mihail Kogălniceanu

Concluzia: „Școala Ardeleană a luminat poporul român din întreg spațiul românesc. Călugărul maramureșean Gherman Vida, care cumpărase de la Viena în 1833 o copie manuscrisă a lucrării lui Gheorghe Șincai «Hronica românilor și a mai multor neamuri», și-a pus cartea în desagă, a trecut munții în Moldova și l-a învățat pe elevul său Mihail Kogălniceanu ce este națiunea română și care sunt drepturile sale istorice. Așa a ajuns Kogălniceanu să creadă și să spună că «patria este toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește».

În toată activitatea Școlii Ardelene nu este nimic xenofob sau șovin. Românii au fost învățați atunci că sunt un popor ca multe altele, dar că au și ei dreptul la demnitate și la libertate. Dreptul acesta a fost mereu comparat cu cel al altor popoare, a căror istorie o cunoșteau acești mari savanți. Ei i-au îndemnat pe români să-și iubească propria națiune, ca să poată iubi și celelalte națiuni de pe lume. Curentul iluminist a fost și la români – ca la multe popoare europene de atunci – unul generos, deschis spre lume, cu încredere în viitor, în om, în oameni, în națiuni.”

11 octombrie 1754 este ziua în care episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a emis, la Blaj, decretul de înființare a primelor școli sistematice și moderne cu predare în limba română.

272 de ani s-au împlinit în 11 octombrie 2026 de la înființarea în Transilvania a primelor școli cu predare în limba română.

Cea mai de seamă mișcare iluministă românească a fost Școala Ardeleană. – Ioan-Aurel Pop, profesor

Este vorba despre activitatea unei grupări de intelectuali care au transformat cultura și mai ales câteva domenii ale sale (istoria, filologia, teologia, literatura, dreptul etc.) în arme de luptă politică puse în slujba emancipării naționale, spre obținerea egalității românilor cu celelalte «națiuni». – Ioan-Aurel Pop, istoric

Călugărul maramureșean Gherman Vida, care cumpărase de la Viena în 1833 o copie manuscrisă a lucrării lui Gheorghe Șincai «Hronica românilor și a mai multor neamuri», și-a pus cartea în desagă, a trecut munții în Moldova și l-a învățat pe elevul său Mihail Kogălniceanu ce este națiunea română și care sunt drepturile sale istorice. – Ioan-Aurel Pop, academician

Școala Ardeleană a luminat poporul român din întreg spațiul românesc. – Ioan-Aurel pop, istoric