Companii din toată Italia se aliază pentru a salva cea mai mare oțelărie din Europa, acuzată că a îmbolnăvit de cancer un oraș întreg

Aproape toate companiile siderurgice naționale din Italia s-au înscris într-un consorțiu creat pentru a negocia și eventual licita preluarea fostei oțelării ILVA din Taranto, unitate care, în trecut, a fost cea mai mare din Europa, potrivit agenției italiene de presă ANSA. Antonio Gozzi, președintele Federației Siderurgice din Italia (Federacciai), a fost mandatat de consiliul de administrație al consorțiului să exprime, în numele acestuia, interesul pentru preluarea uzinei.

„Aproape toate” companiile siderurgice italiene sunt interesate să se implice în relansarea fabricii, a declarat Gozzi pentru ANSA, enumerând printre acestea Arvedi, Marcegaglia, Feralpi, Duferco, Beltrame și Lucchini. „Ne-am exprimat disponibilitatea pentru discuții imediate cu guvernul. Negocierile nu se poartă în ziare, problema va fi discutată cu guvernul”, a mai spus el.

Consorțiul italian nu este, însă, singurul interesat de preluare. Grupul indian Jindal și grupul american de investiții private Flacks Group și-au exprimat, la rândul lor, interesul pentru achiziționarea fabricii, într-o competiție care s-a intensificat semnificativ în ultimele luni.

O istorie lungă de crize și schimbări de proprietar

Fondată în 1905, la Genova, ILVA a devenit, de-a lungul secolului XX, cel mai mare producător de oțel din Italia și unul dintre cele mai mari din Europa, iar uzina din Taranto, construită în anii ’60, în regiunea Puglia, a rămas mult timp cea mai mare oțelărie de pe continent. Compania a fost privatizată în 1995 și preluată de familia Riva, sub numele de Gruppo Riva.

Anul 2012 a marcat începutul unei crize care continuă și astăzi: uzina din Taranto a devenit centrul unui scandal de mediu major, care a dus la arestarea și condamnarea unor membri ai familiei Riva. În 2017-2018, ArcelorMittal, cel mai mare producător mondial de oțel, a preluat controlul fabricii printr-un consorțiu numit AM Investco, în urma unui acord cu statul italian în valoare de 1,8 miliarde de euro, cu angajamentul unor investiții suplimentare de 2,4 miliarde de euro pe o perioadă de șapte ani. Ca o condiție a Comisiei Europene pentru aprobarea tranzacției, ArcelorMittal a fost obligat să vândă alte oțelării deținute în Cehia, Belgia și România.

Colaborarea cu ArcelorMittal s-a deteriorat însă rapid, iar din 2020 a început procesul de revenire a fabricii sub controlul statului italian. La începutul anului 2024, compania, redenumită între timp Acciaierie d’Italia (ADI) — a fost plasată oficial în administrare extraordinară controlată de stat.

O criză economică fără soluție rapidă

Situația financiară a companiei rămâne gravă: potrivit estimărilor guvernului italian, fabrica pierde între 50 și 70 de milioane de euro pe lună. Cu doar unul dintre cele patru furnale funcționale, producția actuală de oțel se situează în jurul a 2 milioane de tone anual, un nivel insuficient pentru a acoperi costurile de operare.

Anul trecut, la termenul-limită de 26 septembrie 2025, administratorii extraordinari ai companiei au primit zece oferte pentru preluarea activelor fostei ILVA: două pentru întregul complex, una din partea companiei americane Bedrock Industries, cealaltă dintr-un consorțiu format din Flacks Group și Steel Business Europe, și opt oferte pentru active individuale, din partea unor companii precum Renexia (Grupul Toto), Industrie Metalli Cardinale, Marcegaglia și altele. Recent, Jindal a transmis o propunere actualizată, care ia în calcul închiderea definitivă a zonei de producție „la cald” a fabricii.

Decizia justiției: oprirea producției în 90 de zile

Pe 27 iulie 2026, Secția specializată în materie de întreprindere a Curții de Apel din Milano a decis suspendarea activităților siderurgice din zona fierbinte a fabricii în termen de 90 de zile, dacă nu sunt remediate problemele legate de emisii și de prezența azbestului, o decizie care a răsturnat hotărârea instanței de fond și a redeschis, practic, unul dintre cele mai lungi și mai controversate procese de mediu din Italia.

Verdictul a venit în urma unei plângeri depuse de un grup de părinți din Taranto, membri ai asociației „Genitori Tarantini” (Părinții din Taranto), care au prezentat în instanță documente medicale, inclusiv cazul unui copil cu o mutație genetică rară. Potrivit reclamației, azbestul este „singura cauză cunoscută care provoacă tumora malignă pleurală (mezoteliomul azbestozic)”, o afecțiune care apare, în rândul populației din Taranto și Statte, de patru ori mai frecvent decât media așteptată.

Judecătorii au constatat că în incinta fabricii rămân încă aproximativ două tone de azbestos neevacuat, iar dacă instalația ar reveni la capacitatea maximă autorizată, 6 milioane de tone de oțel pe an, nivelurile de particule fine (PM2,5 și PM10) ar depăși limitele de siguranță. Potrivit deciziei, producția din zona fierbinte va putea fi reluată doar după eliminarea completă a azbestului rămas în instalații și după adoptarea măsurilor necesare pentru încadrarea emisiilor de particule fine în limitele de siguranță.

Decizia se bazează, la rândul ei, pe o hotărâre anterioară a Curții de Justiție a Uniunii Europene, sesizată în cadrul procedurii, care a stabilit că autorizația de mediu emisă pentru fabrică nu poate prevedea amânări și prelungiri repetate ale termenelor pentru îmbunătățirea standardelor de mediu.

Reacția industriei: o cerință „incompatibilă tehnic”

Antonio Gozzi, președintele Federacciai, a criticat public decizia instanței, într-o declarație transmisă presei de specialitate pe 27 iulie. Potrivit lui Gozzi, cerința de a elimina complet azbestul din instalațiile de preîncălzire a aerului pentru furnale este „incompatibilă din punct de vedere tehnic” cu funcționarea unui furnal: „Este ca și cum ai cere unei mașini să meargă fără motor.” Gozzi a avertizat că aplicarea acelorași criterii altor fabrici europene similare ar putea forța închiderea furnalelor de pe întregul continent, descriind situația drept o penalizare nedreaptă aplicată industriei siderurgice italiene.

Decizia judecătorească a venit chiar în ajunul unei runde de discuții convocate de ministrul italian al Întreprinderilor și al Made in Italy, Adolfo Urso, cu sindicatele FIM, FIOM și UILM, pe marginea propunerilor concurente venite de la Jindal și Flacks Group. Potrivit presei italiene, Guvernul Meloni ar lua în calcul emiterea unui decret de urgență pentru a interveni asupra efectelor imediate ale hotărârii instanței.

Dincolo de bătălia pentru preluarea propriu-zisă a fabricii, autoritățile italiene discută și despre reindustrializarea mai amplă a zonei Taranto: potrivit ministrului Urso, aproximativ 170 de hectare din siturile fabricii, dintre care 140 deja decontaminate, ar putea fi puse la dispoziție pentru investiții noi, alături de alte 450 de hectare aparținând Autorității Portuare și peste 350 de hectare de foste situri militare dezafectate. Mai multe companii, printre care Pirelli, Webuild, Renexia și compania daneză de energie eoliană Vestas, și-au exprimat deja interesul pentru proiecte de reindustrializare a zonei, iar programul de investiții coordonat de agenția guvernamentală Invitalia pentru Taranto este estimat la 730 de milioane de dolari, cu potențialul de a crea 6.500 de locuri de muncă noi.

Rămâne de văzut dacă negocierile dintre consorțiul italian, guvern și ceilalți investitori interesați vor produce o soluție care să reconcilieze cele două presiuni aflate, în acest moment, în conflict deschis: supraviețuirea economică a uneia dintre cele mai importante fabrici industriale ale Italiei și protejarea sănătății a mii de locuitori din Taranto, expuși de zeci de ani poluării generate de activitatea siderurgică.