Istoria fascinantă a cafelei și a tutunului la români

– Jurnalul: Bine v-am regăsit și sincere felicitări pentru această bijuterie de carte – Cafea, tutun, dulceți. Deliciile Orientului în Țările Române (Humanitas, 2026) -, stimate domnule profesor Tudor Dinu! Cum ați ajuns să scrieți o astfel de istorie? Care a fost scânteia acestei cercetări? 

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

– Tudor Dinu: Așa cum știți, de mai bine de două decenii mă străduiesc să reconstitui sub toate aspectele ei civilizația de sorginte greco-orientală ce s-a dezvoltat în marile centre urbane ale Țării Românești și Moldovei în așa-numita epocă fanariotă (1711-1821). Iar cum cafeaua și tutunul au deținut un loc central în cadrul acesteia și chiar au supraviețuit procesului occidentalizării Principatelor, nu aveau cum să nu îmi suscite mai devreme sau mai târziu interesul.

Primele cafenele în Principatele dunărene

– Am citit undeva la începutul cărții, într-o explicație foto dacă nu mă înșel, că sunteți urmașul vestitului Ioan Tăutu, vel logofăt al Moldovei, creditat/menționat de cronicarul Ion Neculce drept primul român care ar fi dat pe gât un filigean cu cafea fierbinte. Povestiți-ne despre aceste rădăcini vechi, găsesc foarte interesantă informația. Cum ați prins acest fir ereditar? Se știa de mult în familie, ori ați descoperit această filiație aplecându-vă asupra documentelor istorice?

– Părinții și bunicii mei erau foarte mândri de descendența noastră din marele logofăt al lui Ștefan cel Mare, iar familia chiar s-a îngrijit pe la 1900 de amenajarea mormântului lui Ioan Tăutu și de restaurarea pe cât i-a stat în putință a ctitoriei acestuia, biserica Sfântul Nicolae de la Bălinești, căzută pe atunci în paragină din pricina indolenței ocupanților austrieci ai Bucovinei. Eu însă, cu toată dragostea și respectul pe care le-am nutrit pentru strămoșii mei, nu am găsit cu cale să mă ocup de istoria lor, ci am căutat mereu să mă desprind de o moștenire pe alocuri copleșitoare, pentru a-mi crea propriul profil intelectual.

– Și ați făcut-o cu succes. Acum, despre cafea: cum, când a pătruns această licoare în Țările Române? Care era contextul istoric? În Muntenia acest obicei al sorbitului cafelei a răzbătut mai devreme, nu?

– Din câte știm astăzi, prima cafenea din Principate a fost înființată la București prin 1667 de către un fost ienicer otoman, pe nume Hamic, care, după trecerea în rezervă, a sesizat oportunitatea de afaceri ce i se oferea într-o urbe receptivă deja la influențele otomane. O dovedește înmulțirea rapidă a localurilor de acest tip, care bunăoară în 1797 au atins impresionantul număr de paisprezece. În schimb, ieșenii au fost ceva mai reticenți față de cultura cafelei, după cum o confirmă funcționarea chiar și în 1755 a unui singur local de specialitate și, respectiv, înființarea pe malurile Bahluiului a doar alte șapte până la 1820.  

Constantin Brâncoveanu, un împătimit al cafelei și al tutunului

– Ce obiceiuri, ce protocoale, ce tabieturi au însoțit cafeaua la pătrunderea acesteia în Valahia și Moldova? 

– Încă din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu cafeaua a fost inclusă în protocolul curții, fiind oferită celor mai de seamă oaspeți ai domnului prin grija vel cafegiului, un dregător însărcinat cu procurarea celor mai bune sortimente de cafea și cu pregătirea și servirea acesteia după toate regulile artei. Iar cum boierii se grăbeau întotdeauna să îmbrățișeze modelele de la curte, au adoptat numaidecât licoarea fierbinte, ce a devenit o parte inseparabilă a vieții lor. Astfel, de îndată ce se trezeau din somn, ei savurau o ceșcuță însoțită de o linguriță de dulceață și de o lulea, și continuau să bea filigean după filigean de-a lungul întregii zile la toate întâlnirile pe care le aveau, dar și la mese. Și la fel făceau și negustorii, și ceilalți români cu stare pentru care consumul continuu de cafea devenise o marcă a statului lor social superior. În schimb, oamenii de rând nu gustau din elixirul revigorant adus de peste mări și țări și, prin urmare, foarte costisitor, decât la ocazii speciale.

– Constantin Brâncoveanu a fost, se știe, un împătimit al cafelei și al tutunului. Își întâmpina oaspeții de seamă cu aceste două produse exotice, consumul lor asigurând un ambient propice discutării afacerilor, politicii etc. La fel era Antioh Cantemir în Moldova. Dar cum s-au legat aceste vicii de domnitorii noștri din punct de vedere administrativ/comercial? Cine dintre domni a inițiat taxe pe tutunărit, cine a dispus interzicerea cultivării plantei în țară evidențiind într-un text cu valențe medicale aspectele nesănătoase ale consumării tutunului?

– Tutunăritul, o taxă datorată în Țara Românească pentru fiecare pogon semănat cu iarba dracului, a fost probabil introdus de Șerban Cantacuzino (1678-1688), nu în scopul de a limita răspândirea respectivei plante, ci doar pentru rotunjirea veniturilor statului de pe urma uneia dintre cele mai rentabile culturi agricole, ceea ce a intenționat și Constantin Duca prin legiferarea în Moldova a pogonăritului tutunului (1694). Căci în majoritatea lor covârșitoare domnii Principatelor nu doar că nu au condamnat fumatul, ci au fost complet dependenți de el, pufăind din lulea de dimineață până seara. Numai cel dintâi dintre fanarioți, Nicolae Mavrocordat, l-a înfierat, redactând chiar o diatribă împotriva tutunului, în care asemuiește gura fumătorului prefăcută într-un cuptor cu gheena focului celui nestins în care sunt arși în iad păcătoșii, dar și descrie în termeni cvasi-medicali simptomele sevrajului de nicotină. Nimeni însă nu pare a-i fi dat crezare în afara fiului său Constantin, singurul principe fanariot care s-a ținut departe de lulea din motive firește ascetice, iar nu medicale. Și nici vodă Nicolae nu pare a-și fi luat în serios propriul joc literar, de vreme ce în calitate de domn nu s-a sfiit să acorde facilități unor cultivatori de tutun.

Primul cahvegiu român: Radu din București

– Se cunoaște mai în amănunt povestea primelor cafenele înființate în Țara Românească, la București, și la Iași, în Moldova? Au apărut în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, nu? Majoritatea acestor afaceri erau dezvoltate de alte neamuri decât românii, de foști seimeni, arnăuți, negustori armeni, greci, turci etc. Prima cafenea curat românească se știe când a fost deschisă la noi?

– Da, piața din marile orașe a fost dominată cel puțin până la 1821 de balcanici, ce dețineau o expertiză superioară în domeniu, de vreme ce proveneau dintr-o zonă în care cultura cafelei era mai veche și mai populară decât la noi. Totuși, și unii români au căutat de timpuriu să le fure meșteșugul, asemenea lui Radu cahvegiul din București, menționat în documente încă din anul 1681, dar acest lucru nu ne îndreptățește să vorbim despre cafenele curat românești, o dată ce, chiar dacă se aflau pe teritoriul Principatelor, acestea își propuneau să imite din toate punctele de vedere localurile otomane. 

– Tutunul a pătruns în același timp cu cafeaua în principatele române de la Dunăre, ori mai târziu? M-au amuzat „fumurile” lui Timuș. Dar când au început și românii să prizeze „iarba dracului”?

– Da, a doua jumătate a veacului XVII marchează împământenirea la noi a consumului deopotrivă de cafea și de tutun. Dacă în anul 1652 Timuș, fiul hatmanului cazacilor Bogdan Hmelnițki, sosit în Moldova pentru căsătoria cu domnița Ruxandra Lupu, a fost privit cu multă reticență atunci când pufăia din lulea, sfidându-i parcă pe ceilalți nuntași, peste doar câteva decenii acest obicei a devenit o a doua natură pentru toți boierii. Ulterior fumatul s-a generalizat și în rândurile păturilor celor mai de jos ale societății, inclusiv a țiganilor robi, pentru care a ajuns să reprezinte una dintre puținele satisfacții ale vieții lor obidite. Acest lucru a fost posibil în condițiile în care, spre deosebire de cafeaua vândută mereu la un preț prohibitiv, în Țările Române se găsea și tutun ieftin, fie cultivat pe plan local (mai ales în ținuturile Vlașca, Putna și Orhei), fie importat din Transilvania, Ungaria sau Austria.  

„Poveri de tutun și lulele” în Vama Câinenilor

– Cafeaua și tutunul au ajuns să fie negustorite dinspre Principatele Române spre Apus prin vama de la Genune, vama de la Câineni, astăzi o așezare liniștită de pe Valea Oltului, la limita județelor Vâlcea și Sibiu. Ați descoperit documente relevante relaționate cu acest sat și îndeletnicirile de negustorie ale cafelei și tutunului, ori ați urmat firul logic potrivit căruia doar pe aici puteau trece aceste delicii orientale în Transilvania? Chiar așa, pe lângă tranzacțiile oficiale, au fost înregistrate și acțiuni de contrabandă? La Câineni, de pildă, se putea trece cu marfa spre Ardeal prin vamă, dar și peste munți, pe cărările Făgărașului, Lotrului, apoi Cibinului/Cindrelului… 

– Evident că nu m-am bazat pe deducții logice, ci pe documentele care atestă, bunăoară, trecerea, încă din anii 1670 prin vama de la Câineni, a unor „poveri de tutun și lulele“, taxate pe atunci cu optzeci de bani una. Și tot din mărturiile epocii am aflat despre numeroase cazuri de contrabandă, firești în condițiile creșterii permanente a taxelor de import-export pentru cafea și tutun atât în vămile de la Dunăre, cât și în cele din Carpații Meridionali. 

Sacrificiile unui cercetător: tutun la lulea și cafea la ibric

– Consumul cafelei și viciul fumatului constituie în spațiul românesc poate cele mai reprezentative peceți orientale, unele care dăinuie și astăzi. Desfătarea cu cofeturi s-a mai diminuat parcă – baclavaua, halvaua, rahatul nu mai au aceeași căutare pe care o aveau șerbeturile, dulcețile și alte zaharicale în urmă cu două, trei secole. Acum ne îndopăm cu hamburgeri, aripioare crispy, sucuri acidulate etc. Valorile culturii otomane la Dunăre au fost înlocuite, dacă nu șterse, de cele occidentale. E o pierdere, ori un câștig pentru români această substituire culturală, stimate domnule profesor Tudor Dinu?

– Occidentalizarea Țărilor Române care ne-a adus dezvoltare, progres și prosperitate a fost un imens câștig pentru noi, pentru care se cuvine să îi mulțumim clasei politice de după 1821, dar această realitate nu are de ce să ne împiedice să ne bucurăm și de deliciile Orientului, care, fie vorba între noi, au redevenit destul de populare în ultimii ani. Prin marile orașe există o mulțime de cofetării cu dulciuri arăbești sau turcești sau de localuri ce servesc cafea la nisip însoțită de o narghilea înmiresmată, în timp ce tot mai numeroase hoteluri de lux pun la dispoziția clienților servicii nu doar de spa, ci și de hammam. Dar poate și mai important decât să ne bucurăm de aceste desfătări este să redescoperim și să conservăm valorosul patrimoniu istoric și artistic de sorginte greco-orientală, menit a îmbogăți considerabil diversitatea culturii române.

– Ați fumat sau fumați? Ați încercat narghileaua? Ori vă mulțumiți cu cafeaua la ibric?

– Nu am fost niciodată fumător, dar, cum cercetarea cere sacrificii, pentru a-i înțelege mai bine pe strămoșii noștri m-am apucat să trag și eu în scop experimental dintr-o lulea din veacul XVIII. Am îndesat zdravăn tutun înmiresmat în capul ei și m-am chinuit îndelung să o aprind cu ajutorul amnarului și cremenii – am reușit abia după mai bine de zece încercări. Apoi m-am năpustit să sorb din ea și am constatat cu dezamăgire că după vreo trei fumuri se și isprăvise. Și nici ingurgitatul cafelei la ibric, preparate cu ustensile din epoca fanariotă, nu a durat mult mai mult, căci în filigeanul miniatural nu încăpeau, deasupra stratului gros de zaț, mai mult de vreo douăzeci de mililitri de cafea amară.

Despre Tudor Dinu

Istoric și filolog, profesor la Universitatea din București, Tudor Dinu este una dintre cele mai proeminente personalități din România în domeniul studiilor neoelene, bizantine și postbizantine, remarcându-se prin cercetări exhaustive legate de epoca fanariotă și influența elenismului în țările române. A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. 

Înnobilat la Constantinopol

Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (2022), Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800-1850 (2023), Băi, hammamuri, desfătări. O istorie ilustrată a băilor din Țara Românească și Moldova (2024), Grecia din România. Mănăstirile închinate din Ţara Românească şi Moldova, 1564-1866 (2025). În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archon hypomnematógraphos.

• De mai bine de două decenii mă străduiesc să reconstitui sub toate aspectele ei civilizația de sorginte greco-orientală ce s-a dezvoltat în marile centre urbane ale Țării Românești și Moldovei în așa-numita epocă fanariotă (1711-1821). – Tudor Dinu, istoric și filolog, profesor la Universitatea din București
• Părinții și bunicii mei erau foarte mândri de descendența noastră din marele logofăt al lui Ștefan cel Mare, iar familia chiar s-a îngrijit pe la 1900 de amenajarea mormântului lui Ioan Tăutu și de restaurarea pe cât i-a stat în putință a ctitoriei acestuia, biserica Sfântul Nicolae de la Bălinești. – Tudor Dinu, istoric și filolog, profesor la Universitatea din București
• 1667 este anul în care a fost deschisă prima cafenea din Principatele Române. Afacerea a fost pusă pe picioare la București de către un fost ienicer otoman, pe nume Hamic.
• Încă din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu cafeaua a fost inclusă în protocolul curții, fiind oferită celor mai de seamă oaspeți ai domnului prin grija vel cafegiului, un dregător însărcinat cu procurarea celor mai bune sortimente de cafea și cu pregătirea și servirea acesteia. – Tudor Dinu, istoric și filolog, profesor la Universitatea din București
• Căci în majoritatea lor covârșitoare domnii Principatelor nu doar că nu au condamnat fumatul, ci au fost complet dependenți de el, pufăind din lulea de dimineață până seara. – Tudor Dinu, istoric și filolog, profesor la Universitatea din București
• Nu am fost niciodată fumător, dar, cum cercetarea cere sacrificii, pentru a-i înțelege mai bine pe strămoșii noștri m-am apucat să trag și eu în scop experimental dintr-o lulea din veacul XVIII. – Tudor Dinu, istoric și filolog, profesor la Universitatea din București
• Am îndesat zdravăn tutun înmiresmat în capul lulelei și m-am chinuit îndelung să o aprind cu ajutorul amnarului și cremenii – am reușit abia după mai bine de zece încercări. – Tudor Dinu, istoric și filolog, profesor la Universitatea din București