Laclos, scriitorul unei singure cărți

Pierre-Ambroise-François Choderlos de Laclos descinde dintr-o familie stabilită în regiunea Franche-Comté, ai cărei reprezentanți serviseră în armată: tatăl lui, Jean-Ambroise Choderlos de Laclos, ocupa, la Amiens, postul de secretar al Intendenței pentru regiunile Picardia și Artois; mama, Marie-Catherine Gallois, provine și ea din același mediu de ofițeri regali. De aici înainte prindem firul unei excelente minibiografii, fir desfășurat de cercetătoarea Mariana Petrișor (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012): „În 1751, Intendentul Picardiei este numit în funcție la Paris; Jean-Ambroise îl urmează și se instalează, împreună cu familia, în cartierul Marais. Din vocație, dar și pentru a continua tradiția familiei, tânărul Laclos alege meseria armelor. În decembrie 1759, intră la școala de artilerie din La Fère: este o armă «tehnică», pentru care rangul nobiliar poate să fie și mai modest. Din nefericire pentru el, după Tratatul de la Paris, din 1763, Franța traversează o lungă perioadă de pace, așa încât tânărul ofițer de infanterie, în ciuda caracterului său energic și aventuros, nu reușește să plece nici în India, nici în Canada. Elev al generalului Montalembert, precursorul sistemelor de fortificații poligonale din secolul al XIX-lea, Laclos se distinge prin lucrările sale tehnice; șefii săi – care îl consideră «plin de talent și de merite» – îi acordă calificative foarte bune, ceea ce nu îl va împiedica însă ca, timp de douăzeci de ani, să cunoască viața tristă și anostă a garnizoanelor de provincie: Toul, Strasbourg (unde, conform biografilor lui, ar fi fost inițiat în tainele francmasoneriei), Grenoble (de unde, conform unei tradiții acreditate de Stendhal, ar fi fost originare «modelele» reale ale personajelor din Les Liaisons dangereuses [Legăturile primejdioase]), Besançon, Valence”.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

În mrejele francmasoneriei

„Ultimele sale ambiții legate de cariera armelor – aprecia biografa Mariana Petrișor – vor fi definitiv spulberate în 1781 de noile ordonanțe ale mareșalului de Ségur, care rezervau marii nobilimi accesul la gradele superioare ale armatei; s-ar putea ca adeziunea lui (aproape sigură) la francmasonerie să fi fost expresia unui adânc sentiment de insatisfacție. O carieră ștearsă, din care singura evaziune o reprezintă câteva poeme galante și povestiri erotice, publicate, în general, în L’Almanach des Muses; să nu uităm, de asemenea, câteva librete de operă comică, printre care Ernestine, inspirat după un roman «sensibil» al doamnei Riccoboni, jucat la Comedia Italiană în 1777, dar care s-a «bucurat» de un eșec imediat. Numit căpitan în 1779, Laclos este trimis, rând pe rând, în insulele Aix și Ré (situate amândouă în Oceanul Atlantic, foarte aproape de coasta franceză) pentru a construi fortificații; este epoca în care, disperat că nu-și va realiza niciodată visurile pline de ambiție, hotărăște «să scrie o carte care să iasă din tiparele obișnuite, care să facă mult zgomot și care să mai facă încă să se vorbească despre ea când el va fi plecat din această lume» (cuvintele îi aparțin contelui de Tilly, care, întâlnindu-l de două ori pe Laclos, ar fi primit această confidență). Așa apare, în aprilie 1782, romanul Les Liaisons dangereuses, semnat numai cu inițialele autorului, Ch. de L.”.

Scandal după scandal

Prima lui operă, care a fost, de altfel, și ultima, a cunoscut un adevărat triumf – prima ediție, apărută în două mii de exemplare, s-a vândut într-o lună, iar până la sfârșitul anului vor mai fi tipărite încă opt tiraje -, dublat însă de un imens scandal. „Unii dintre contemporani au fost tentați să apropie romanul lui Laclos de L’Épître à Margot (Epistolă către Margot) (1770), poem satiric perceput de aceștia drept un atac voalat la adresa contesei Du Barry, favorita lui Ludovic al XV-lea. Laclos este urgent trimis să restaureze arsenalul din orașul-port La Rochelle; în cercurile înaltei societăți de aici, o cunoaște pe Marie-Solange Duperré, cu care are un fiu și cu care se căsătorește în 1786 (se va dovedi, până la sfârșitul vieții sale, un soț și un tată model). În același an, dezlănțuie un nou scandal: Academia Franceză propusese drept subiect pentru premiul de elocință un «elogiu al lui Vauban» (fost mareșal al Franței sub Ludovic al XIV-lea, specialist în fortificații); Laclos scrie Lettre à MM. de l’Académie française sur l’éloge de M. de Vauban (Scrisoare adresată membrilor Academiei Franceze în legătură cu elogiul domnului de Vauban), o adevărată critică a sistemului de fortificații conceput și realizat de acesta. Blamat de superiorii săi, este trimis mai întâi la Metz, apoi transferat în La Fère. Laclos se hotărăște să părăsească armata (1788); recomandat de vicontele de Ségur, el intră, ca secretar (octombrie 1788), în serviciul ducelui d’Orléans (Louis Philippe Joseph, duce d’Orléans, poreclit Philippe Égalité, 1747-1793), care grupa la acea vreme în jurul lui pe toți opozanții regimului”. 

A fentat la mustață lama ghilotinei

În completare: „Bănuit că ar fi provocat unele dintre mișcările din 1789 în scopul de a determina abdicarea regelui Ludovic al XVI-lea și propriul acces la regență, ducele d’Orléans este exilat la Londra, sub «acoperirea» unei misiuni diplomatice; Laclos îl însoțește și redactează întreaga corespondență pe care acesta o va adresa ministrului francez de Externe, încercând să convingă guvernul de la Tuileries de necesitatea unei alianțe cu Anglia. În iulie 1790, cei doi revin la Paris. Revoluția îl face pe Laclos să iasă din atitudinea lui rezervată; patriot înflăcărat, el își vede idealurile realizate și devine unul dintre membrii cei mai activi ai Clubului iacobinilor, conducând și organul lor de presă, Le Journal des Jacobins. Trimis de guvern la Châlons-sur-Marne să inspecteze trupele (august 1792), Laclos este reintegrat în rândurile armatei și încearcă să organizeze o a doua linie defensivă care să apere Parisul împotriva invadatorilor. La două zile după marea victorie franceză de la Valmy (20 septembrie 1792) și după proclamarea Republicii, Laclos este numit general de brigadă și trimis la Toulouse, de unde ar fi trebuit să plece, ca guvernator general, în India”.

Consulatul sau epoca de aur

Și? „Din nefericire, în martie 1793 este arestat, odată cu ducele d’Orléans; se salvează trimițând ministrului Marinei proiectul unui nou tip de obuz, pe care este lăsat să-l experimenteze. Arestat din nou în noiembrie, scapă de ghilotină nu se știe exact cum (ducele d’Orléans fusese deja executat) și este eliberat în decembrie 1794”. O viață pe lamă de cuțit, nu? În 1795, Laclos redactează, la comanda puterii, un memoriu intitulat De la guerre et de la paix (Despre război și despre pace), în care își expune punctul de vedere asupra originilor și obiectivelor pe care ar trebui să le urmărească Revoluția franceză. Asemenea multora din generația sa, Laclos se identifică cu cel a cărui ascensiune surprinde și uimește, generalul Bonaparte. Participant la lovitura de stat din 18 Brumar anul VIII (9 noiembrie 1799), Consulatul este pentru el o epocă de aur: Primul Consul îi redă gradul de general de brigadă și îl folosește în armata Rinului, apoi în cea din Italia. În 1803 este numit comandantul artileriei, la Neapole”.

În largul portului Taranto

Destinul omului Laclos avea apoi să se contorsioneze definitiv: „Moare de dizenterie, la 5 septembrie 1803, în timpul asediului orașului Taranto. Primul Consul, căruia își recomandase familia, acordă o pensie văduvei sale și le facilitează celor doi fii ai săi accesul în școli militare. În 1804, rămășițele pământești ale lui Laclos sunt oficial înmormântate în Insula San Paolo, în largul portului Taranto. Obstinația (cf. G. Poisson) cu care Laclos și-a urmărit propriul țel – acela de a-i obliga pe ceilalți să-l recunoască – a fost mereu însoțită de iluzii asupra posibilităților de integrare în societatea Vechiului Regim sau asupra credibilității politice a ducelui d’Orléans. Nici satanic, nici angelic, Laclos a încercat cu siguranță să împace, la fel ca mulți dintre contemporanii săi, convingeri generoase și setea de reușită: el va fi cerut, succesiv, literaturii, orleanismului și bonapartismului o recunoaștere pe care armata i-o refuza și pe care numai posteritatea i-o va acorda”.

Legături primejdioase, legături de lectură

Publicat în 1782, romanul epistolar Les Liaisons dangereuses cunoaște imediat un imens succes legat de scandalul pe care îl suscită conținutul lui. Mai precis? „El pune cititorii în fața corespondenței unui grup de personaje aparținând mediilor aristocratice; cele mai importante, cele care conduc jocul, sunt vicontele de Valmont și marchiza de Merteuil, foști amanți, confruntați cu o adevărată și complicată strategie de seducție și de corupție ale cărei victime vor fi în cele din urmă”, sesiza biografa Mariana Petrișor. Câteva considerații critice despre această carte faimoasă: „Les Liaisons dangereuses oferă exemplul cel mai reușit de adecvare între forma narațiunii și narațiunea însăși; originalitatea lui Laclos este de a fi știut să dea compoziției epistolare din care a făcut materia însăși a romanului o valoare dramatică. Alegând acest gen de narațiune, autorul dispare în spatele vocii personajelor sale: cum acestea nu sunt interesate de descrieri, nu există în carte nici peisaje, nici portrete, explorarea universului fiind încredințată mai mult inteligenței decât sensibilității (să nu uităm că romanul privilegiază viziunea celor doi libertini care pretind să descifreze lumea cu ajutorul rațiunii)”.

Instrument al dominației și al seducției

Mai mult: „Alegerea acestei forme subliniază de asemenea faptul că raporturile dintre personaje se limitează, cel mai adesea, la schimburi de scrisori: nu există un dialog adevărat, există numai cuvinte așternute pe o pagină, dar care au putut fi scrise, corectate, pervertite chiar în chip mincinos; scrisoarea poate fi un mijloc de simulare, de disimulare, dar și unul prin care personajul se poate exprima pe sine spontan. Sufletelor sincere (personaje ale primului impuls, incapabile să se studieze și să disimuleze), ea le permite efuziunea sentimentelor; pentru cei care nu cred în sentiment (cei care își studiază orice atitudine și nu spun sau nu fac nimic care să nu fi fost calculat în funcție de scopul urmărit), ea devine instrumentul dominației și al seducției. Scrisoarea se transformă așadar într-un mijloc de acțiune: fiecare scrisoare este un «raport» asupra unei acțiuni care, din această cauză, devine ea însăși eficace, provocând interacțiuni complicate, imprevizibile chiar, între personaje”.

Complicitate între cititor și personaje

Aproape de încheiere: „Mai există și un alt efect pe care Laclos l-a obținut, poate fără să vrea, din întrebuințarea formei epistolare. Se stabilește în acest caz, între personaj și cititor, un raport foarte special datorat faptului că cititorul se pomenește proiectat în interiorul fiecărui personaj, unde este martor al mecanismului prin care acesta își formează și conduce modul de a gândi. Observator privilegiat, cititorul se poate deplasa de la o conștiință la alta, aflând mult mai mult decât personajele, fiind – în principiu – singurul care poate citi toate scrisorile. În principiu numai, pentru că Laclos acordă același privilegiu celor doi libertini, care citesc, și ei, scrisori ce nu le sunt adresate, ceea ce le permite să știe tot, să prevadă tot și să conducă tot. Cuplul libertin ocupă astfel poziția privilegiată a cititorului: de aici, un fel de complicitate (datorată egalității pozițiilor) care se naște între cititor și cuplu, cititorul devenind asociat (cel puțin în imaginație) la unele acțiuni pe care nu le aprobă, obligat să împărtășească punctul de vedere al celor doi, constrâns să se întrebe dacă nu încearcă o secretă invidie față de aceste ființe stăpâne, pentru un moment, ale propriilor destine”.

Roman de moravuri, istoric și psihologic

Să fie acesta oare unul dintre motivele imensului succes al romanului? Din nou Mariana Petrișor: „Odată închisă cartea, multe întrebări pot apărea: autorul își judecă personajele, sau a fost sedus de ele? A creat o operă de autor «realist», fără nici o participare personală la creionarea societății și a indivizilor? Deznodământul nu a fost oare ales pentru a corespunde «bunei morale»? Întrebări la care este greu, dacă nu chiar imposibil, să se răspundă răspicat. Roman de analiză de cel mai pur tip clasic, Les Liaisons dangereuses pot fi citite și ca un roman de moravuri (Sainte-Beuve), ca un document precis de istorie și de psihologie (frații Goncourt) și chiar ca o «educație sentimentală». Oricare ar fi lectura aleasă, romanul lui Laclos se impune cititorului ca o meditație profundă asupra unor chestiuni de morală și de etică, asupra binelui și a răului, asupra viciului și virtuții, asupra fericirii, dragostei, destinului, libertății”.

• 285 de ani se vor împlini în 19 octombrie 2026 de la nașterea scriitorului Pierre-Ambroise-François Choderlos de Laclos.
• Vreau să scriu o carte care să iasă din tiparele obișnuite, una care să facă mult zgomot și despre care să se vorbească mult timp după ce eu voi fi plecat din această lume. – Laclos
• 1782 este anul în care a apărut romanul Les Liaisons dangereuses/Legături primejdioase, semnat numai cu inițialele autorului, Ch. de L.
• Prima lui operă, care a fost, de altfel, și ultima, a cunoscut un adevărat triumf – prima ediție, apărută în două mii de exemplare, s-a vândut într-o lună, iar până la sfârșitul anului vor mai fi tipărite încă opt tiraje -, dublat însă de un imens scandal. 
• Laclos va fi cerut, succesiv, literaturii, orleanismului și bonapartismului o recunoaștere pe care armata i-o refuza și pe care numai posteritatea i-o va acorda. – Mariana Petrișor, cercetătoare
• Roman de analiză de cel mai pur tip clasic, Les Liaisons dangereuses pot fi citite și ca un roman de moravuri (Sainte-Beuve), ca un document precis de istorie și de psihologie (frații Goncourt) și chiar ca o «educație sentimentală». – Mariana Petrișor, cercetătoare