Următoarea generație de fotbaliști nu se vede, pentru că nu a crescut-o nimeni

Din cele opt reprize disputate, România a jucat acceptabil într-una singură. N-a primit gol, a avut câteva ocazii și, pentru vreo 45 de minute, chiar a lăsat impresia că poate exista o echipă acolo. În rest, am fost surclasați. Uneori clar, alteori categoric. Iar cele patru rezultate nu sunt accidente separate, ci imaginea unui fotbal care a început să-și consume ultimele resurse ale unei generații pe care ne-am grăbit s-o considerăm mult mai puternică decât era în realitate.

Scaunul lui Hagi nu trebuie să se clatine

În mod normal, după un asemenea bilanț, încep să se audă zgomote în jurul băncii tehnice. De data aceasta însă, n-ar trebui. FRF nu i-a pus lui Hagi vreun obiectiv legat de Liga Națiunilor. Există și un contract pe termen mai lung, iar colaborarea se poate încheia doar dacă selecționerul dorește neapărat acest lucru.

Așa că nu există niciun motiv pentru o vânătoare de selecționer după patru meciuri.

În plus, este greu de imaginat că Hagi, cu orgoliul pe care îl cunoaștem, va pleca de la echipa națională după un asemenea bilanț. Mai degrabă va încerca să repare imaginea în cele două partide rămase în această toamnă și apoi în campania următoare. Și aici apare problema adevărată: Hagi nu pare să fi înțeles cât de aproape de capătul drumului se află această generație.

Nu mai are cu cine

Aici este, probabil, cea mai mare eroare a actualului selecționer. Hagi a crezut că mai există suficient combustibil pentru încă o tură de performanță. Că fotbaliștii care au dus România la Euro 2024 mai pot duce încă o campanie la un nivel măcar bunicel. S-au terminat însă benzina și, pe alocuri, și iluziile.

Vârful acestei generații a fost atins la Euro 2024. Numai că și acel vârf trebuie privit ceva mai lucid. A fost construit și pe multă șansă. Am avut acel neverosimil 2-2 cu Elveția, după un meci în care am fost dominați copios, iar Kosovo, în preliminarii, ne-a dominat la București până când a rămas în zece oameni.

Am făcut atunci performanță, am trăit euforia calificării și am început să vorbim despre o generație care, în sfârșit, poate duce fotbalul românesc într-o zonă mai înaltă. Poate că aici a fost și greșeala.

Citește și: Ce rușine fără margini: până și Luxemburg s-a descurcat mai bine decât România în duelul cu Suedia!

Pentru că între o generație care a avut un turneu final bun și una capabilă să construiască o perioadă de performanță există o diferență uriașă. Iar acum diferența se vede.

Rațiu, Răzvan Marin și Ionuț Radu sunt printre puținele excepții care mai au o prezență consistentă la nivelul fotbalului din străinătate. În rest, fotbaliștii noștri emblematici joacă, atunci când joacă, prin campionate și echipe care nu au absolut nimic de-a face cu elita Europei: Alanyaspor, Çaykur Rizespor, Frosinone, Omonia Nicosia, Pafos. Nu Liverpool. Nu Barcelona. Nu Juventus.

Nu mai vorbim despre fotbaliști care se luptă săptămână de săptămână pentru trofee și pentru primăvara Ligii Campionilor. Vorbim despre jucători care, în multe cazuri, nici măcar nu mai sunt titulari constant la cluburile lor.

Iar naționala este, inevitabil, nota de plată a acestui declin.

Hagi a greșit evaluarea

Asta este partea care îi aparține lui Hagi. A mizat pe faptul că generația încă poate. A considerat că fotbaliștii care au dus România la Euro mai au suficientă energie, suficientă valoare și suficientă foame pentru încă o campanie. Realitatea celor patru meciuri spune altceva.

Nu poți scoate performanță dintr-un grup care, în majoritatea cazurilor, nu mai performează nici la cluburi. Poți să schimbi sistemul, poți să schimbi titularii, poți să schimbi discursul de la conferința de presă, poți să mai inventezi o formulă de joc. Dar nu poți inventa fotbaliști. Iar România are nevoie de fotbaliști noi. Aici însă Hagi nu mai este vinovat. Pentru că aceasta este factura pe care fotbalul românesc trebuia s-o plătească mai devreme sau mai târziu.

Și unde sunt copiii, domnule Burleanu?

Aici începe partea care ține de FRF. Pentru că dacă generația actuală este aproape stoarsă, întrebarea firească este: cine vine din urmă? Și răspunsul este teribil de simplu: prea puțini. Fotbalul juvenil românesc a rămas, în mare măsură, la mila unor cluburi private și a unor oameni care încearcă să facă performanță în ciuda sistemului. Academia lui Hagi este una dintre excepțiile cunoscute. Regal București este o altă structură privată care a produs și produce jucători. Dar acestea sunt cluburi private. FRF nu le-a construit.

Și atunci apare întrebarea pe care FRF o tot împinge undeva în spatele discursurilor despre strategii, proiecte, reforme și „noua paradigmă” a fotbalului românesc: Unde sunt centrele de excelență promise de Răzvan Burleanu atunci când a preluat FRF? Unde este infrastructura națională pentru copii și juniori? Unde sunt centrele care trebuiau să producă fotbaliști pentru următoarea generație? Unde este mecanismul prin care România să nu depindă, o dată la zece ani, de câte o generație care apare aproape accidental?

Pentru că Federația nu poate produce un Rațiu peste noapte. Nu poate fabrica un Răzvan Marin când actualul dispare din peisaj. Și nici nu poate aștepta ca următorul Hagi să-și construiască singur academia, iar apoi să vină să culeagă roadele. Asta nu mai este strategie. Este loterie.

Am consumat generația și n-am pregătit-o pe următoarea

Adevărata problemă nu este că România a pierdut patru meciuri și că 12 ani am pierdut vremea. Problema este că aceste patru înfrângeri ne-au arătat ceea ce încercam să nu vedem: generația pe care am transformat-o în „generația de aur a prezentului” și-a atins limita. Iar când motorul începe să moară, nu te poți întoarce la benzinăria de unde ai plecat acum zece ani și să constați că n-ai mai alimentat niciodată.

Hagi poate încerca să mai scoată ceva din această echipă. Probabil va reuși câteva rezultate mărunte, în amicale cu Georgia sau Andorra. Și poate că în următoarele două meciuri vom vedea o echipă ceva mai bună. Dar nu va rezolva problema. Pentru că problema nu mai este cine joacă împotriva Suediei, Poloniei sau Bosniei. Problema este cine va juca pentru România peste trei, patru, cinci ani. Iar după ce am văzut în această toamnă, răspunsul nu este deloc liniștitor. Următoarea generație nu se vede, pentru că nu a crescut-o nimeni.

Hagi n-are niciun motiv să plece, dar nu are nici cu cine să construiască o nouă națională 

Problema nu este că România a pierdut patru meciuri, ci că 12 ani a pierdut timpul