Monalisa – ce înseamnă de fapt numele celebrei picturi a lui Leonardo?

Verticalizăm, cu harnicul etnolog Gheorghiță Ciocioi în vârful explicațiilor: „Monalisa, la români, e un nume feminin modern, de inspirație culturală, primit după celebrul portret al lui Leonardo da Vinci – Mona Lisa. Mai des întâlnit după 1970. Fenomenul, desigur, nu este exclusiv românesc. Se consideră greșit că ar avea vreo legătură cu numele Mona (Monica)”. Evident, nu? Dar să cedăm cuvântul specialistului: „Monna Lisa, în italiană, «se tălmăcea» prin «Doamna Lisa», «monna» fiind o contragere medievală – din madonna («mia donna»/«doamna mea»). O formulă respectuoasă de adresare către o femeie, ce ar putea fi redată prin «doamna». Mona Lisa/«Doamna Lisa» nu era nicicum «Monalisa», un prenume compus, prin urmare”.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Mona Lisa/La Gioconda – cea veselă, cea surâzătoare

Atunci? „Lisa provenea din Elisabeta (Lisa Gherardini, înainte de căsătorie). Leonardo, altfel, nu-și va numi oficial tabloul «Mona Lisa». Denumirea s-a impus în timp, după relatarea lui Giorgio Vasari (1550), care vorbește despre portretul făcut soției lui Francesco del Giocondo, Mona Lisa. «La gioconda», în italiană, ar putea fi, de asemenea, «tălmăcită» prin «cea veselă, surâzătoare» (după adjectivul giocondo – în limba latină iūcundus – plăcut, încântător, vesel). Iată cum la români se mai «pogoară» nu doar din icoane, ci și din… tablouri”.

Efendi, sensuri și consensuri

În completarea poveștii Giocondei lui Leonardo așezăm termenul efendi, un cuvânt – atenție! – de origine greacă, nu turcă, un termen utilizat la noi în perioada fanariotă. Filologul Gheorghiță Ciocioi ne oferă mai multe amănunte: „Efendi a ajuns din greacă nu doar în turcă, ci și în arabă și persană. Întâlnit, la noi, în Letopisețul Țării Moldovei, la Neculce și Cantemir. Termenul provine din grecescul authentēs (αὐθέντης), cu sensul de «stăpân absolut», «cel care lucrează prin propria autoritate». Va da, în română, de asemenea, cuvântul «autentic». În perioada bizantină, a evoluat în aphentēs (ἀφέντης), fiind folosit ca titlu de noblețe – «domn», «stăpân». Turcii l-au preluat, în Anatolia, încă din secolul al XIII-lea, ca «efendi», pentru oamenii educați, intelectuali, cler etc. Folosit astăzi și în adresarea către o femeie – «hanımefendi»”.

Grecii și turcii l-au popularizat pe efendi printre români

În plus: „Spre deosebire de «bei», efendi este un titlu secundar însă, așezat după numele proprii. În zicale: «Hogea Efendi e căzut din minaret» (om învățat), «Servitoarea a adus papucii lui efendi» (în casă, bărbatul este stăpânul). Efendim (literal, «stăpânul meu») e folosit, în turcă, într-o convorbire telefonică, cu sensul de «Poftim?»/«Cum ați spus?»). La români, termenul a devenit cunoscut mai ales din perioada fanariotă”.

Pastila de religie și istorie

„Coranul neadormit” – «pecete» a capitalei lumii islamice

O nouă incursiune în universul Bosforului semnată de Gheorghiță Ciocioi, cercetător preocupat nu doar de tainele cuvintelor, ci și de etnologia religioasă: „Noi, ortodocșii, avem «Psaltirea neadormită». Musulmanii văd și ei în recitarea în șoaptă, fără întrerupere, a Coranului o protecție divină. În logica mistică, dacă rugăciunea se oprește fie și măcar pentru o secundă, lumea rămâne vulnerabilă în fața răului… În 1517, istoria Orientului și a întregii lumi (cunoscute) își schimba definitiv cursul și axa de greutate. Sultanul Selim I zdrobea oștirea sultanatului de Cairo, pecetluind astfel cucerirea Egiptului de către otomani. O campanie fulgerătoare ce nu a fost însă doar o simplă anexare, sau o uriașă victorie militară, ci actul de naștere al unei noi ere spirituale (și politice) pentru Semilună: Constantinopolul, «laboratorul» lumii ortodoxe, ajuns orașul lui Fatıh (Cuceritorul), devenea de acum înainte, fără tăgadă, centrul absolut al lumii islamice”. 

Mantia, dintele și barba profetului

În conturul „pastilei”: „Ultimul calif abasid de la Cairo, Al-Mutawakkil al III-lea, îi va ceda sultanului otoman titlul de calif – de succesor al Profetului Mahomed și conducător spiritual al tuturor credincioșilor musulmani. Profetul devenea stăpân peste cetatea închinată odinioară lui Hristos de Sfântul Constantin cel Mare… Semnul vădit al uriașului transfer al puterii a fost ducerea relicvelor socotite sfinte ale Islamului de la Cairo și din orașele Mecca și Medina în inima Palatului Topkapî. Printre odoarele de neprețuit se numărau mantia Profetului (Hırka-i Şerif), fire din barba acestuia, amprenta piciorului lui Mahomed, dintele pierdut în bătălia de la Uhud, precum și săbiile primilor califi. La Topkapı a fost amenajată o cameră specială, «a Relicvelor Sfinte» (Mukaddes Emanetler Dairesi). Devenită rapid cel mai păzit și mai venerat spațiu din întregul imperiu”.

Transfer de putere

„Consacrarea califatului – a urmat etnologul Gheorghiță Ciocioi – fusese una ritualică. Din porunca lui Selim I, Al-Mutawakkil, califul de la Cairo, a fost urcat pe o corabie și trimis la Istanbul, împreună cu întreaga sa suită și cu odoarele curții lui. Rolul său era limpede: trebuia să legitimeze transferul puterii sacre. Tradiția spune că într-o ceremonie solemnă desfășurată în chiar inima însângerată a Ortodoxiei, la Sfânta Sofia (prefăcută în moschee), Al-Mutawakkil i-a predat oficial lui Selim I mantia, sabia și însemnele Profetului, investindu-l ca nou conducător al lumii islamice. După moartea lui Selim, succesorul acestuia, Suleiman Magnificul, i-a îngăduit bătrânului calif să se întoarcă la Cairo. Se va stinge din viață în anul 1543, undeva pe malurile Nilului, ca un simplu muritor de rând. Însă tulburător pentru musulmani, dăinuind de veacuri acolo, rămâne ritualul instituit chiar de sultanul Selim I”.

4 secole de rugăciuni neîntrerupte

Anume: „Acesta a poruncit ca în camera amintită să fie citit fără încetare, zi și noapte, într-o curgere neîntreruptă a cuvântului divin, Coranul. Hafizi cu voci de o frumusețe rară se succedau la câteva ceasuri pentru ca nicio secundă spațiul să nu rămână lipsit de rugăciune. Timp de peste patru secole glasul tainic al Coranului va răsuna astfel în acest loc. Hafizii – bărbați care știau întregul text sacru pe de rost și aveau darul unei recitări desăvârșite (tajwid) – erau aduși de la Cairo, Damasc și Mecca. Înainte de a intra în «tură», aceștia se purificau prin ritualuri aspre. Tradiția consemnează că însuși sultanul Selim I ar fi citit primele versete, deschizând acest lanț al rugăciunii ce avea să răzbată peste veacuri. Sultanul socotea că în prezența relicvelor sfinte astfel se cuvenea a fi «întreținută atmosfera». Cronicile turcești consemnează că, în vremurile de secetă cumplită, sultanii porunceau ca Mantia Sfântă (Hırka-i Şerif) să fie scoasă cu mare fast din racla ei de aur. Marginile ei erau înmuiate într-un vas cu apă de trandafiri, iar acea apă era apoi picurată ritualic în fântânile palatului sau stropită peste mulțime”.

Războiul care a spulberat rugile

Vreo minune consemnată? „Urmau, se spune, ploi binefăcătoare. O altă legendă, consemnată de Evlia Çelebi, vorbește despre săbiile primilor califi. În nopțile de dinaintea marilor campanii militare, oțelul acestor arme sacre începea să strălucească de la sine în întuneric, răspândind o lumină verzuie, semn că armatele otomane aveau să primească ajutor nevăzut pe câmpul de bătălie. De asemenea, se credea că praful de pe podeaua Camerei Relicvelor era tămăduitor. Cetatea Cuceritorului va purta vreme de 407 ani coroana de centru al lumii islamice. După înfrângerea dezastruoasă a Imperiului Otoman din Primul Război Mondial, Atatürk, în 1922, va aboli Sultanatul, separând puterea politică de cea religioasă. Ultimul sultan, Mehmed al VI-lea, va părăsi țara. Pentru o scurtă perioadă, vărul său, Abdulmejid al II-lea, a rămas doar cu titlul simbolic de calif. Însă în 1924, Califatul va fi abolit definitiv. Palatul Topkapî a fost transformat în muzeu. Citirea neîntreruptă a Coranului în Camera Relicvelor a fost întreruptă și ea. Pentru musulmani, un semn apocaliptic. Tradiția a fost reluată temporar abia în 1950, după mai bine de un sfert de veac”.

Camera în care se vorbește în șoaptă

Apoi? „Vor urma alți 14 ani de tăcere (1960-1974), după o lovitură de stat militară. Va fi reînviată pentru o scurtă perioadă, de doar 10 luni, între 1974 și 1975. Abia din 2002, tradiția instituită de sultanul Selim I în 1517 a fost restaurată. Se crede, în forma ei originală. Astăzi, 28 de hafizi asigură din nou paza spirituală a locului, citind în schimburi, Coranul. Camera Relicvelor poate fi, desigur, vizitată. Ghizii vorbesc însă aici în șoaptă, pentru a nu acoperi sau deranja vocea hafizului ce recită Coranul într-o nișă protejată de un paravan de sticlă antiglonț. Musulmanii socotesc aceasta o venerare a relicvelor Profetului prin cuvânt. Și da, au și ei, la intervale regulate, un fel de «Pomenește, Doamne, pe robii Tăi…» la rugăciunea specială de mulțumire și cerere, numită «dua». În trecut, se făceau rugăciuni pentru sultanul-calif, cerând de la Allah sănătate, biruință în războaie împotriva ghiaurilor și înțelepciune întru cârmuire. Erau pomeniți, de asemenea, sultanii adormiți, dar și marii viziri sau comandanții de oști. Pomenirile se fac și astăzi… Cetatea închinată lui Hristos-Dumnezeu, a marilor împărați Constantin și Justinian, devenită centru al lumii islamice, iar de un veac, oraș secular, se roagă. Ritualic. Nu lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru – pentru musulmani, «detronat» printr-o «corectare monoteistă»”.

Monna Lisa, în italiană, «se tălmăcea» prin «Doamna Lisa», «monna» fiind o contragere medievală – din madonna («mia donna»/«doamna mea»). – Gheorghiță Ciocioi, etnolog

Lisa provenea din Elisabeta (Lisa Gherardini, înainte de căsătorie). Leonardo, altfel, nu-și va numi oficial tabloul «Mona Lisa». Denumirea s-a impus în timp, după relatarea lui Giorgio Vasari (1550), care vorbește despre portretul făcut soției lui Francesco del Giocondo, Mona Lisa. – Gheorghiță Ciocioi, etnolog

«La gioconda», în italiană, ar putea fi «tălmăcită» prin «cea veselă, surâzătoare» (după adjectivul giocondo – în limba latină iūcundus – plăcut, încântător, vesel. – Gheorghiță Ciocioi, etnolog

Efendi a ajuns din greacă nu doar în turcă, ci și în arabă și persană. Întâlnit, la noi, în Letopisețul Țării Moldovei, la Neculce și Cantemir. Termenul provine din grecescul authentēs (αὐθέντης), cu sensul de «stăpân absolut» – Gheorghiță Ciocioi, etnolog

În 1517, istoria Orientului și a întregii lumi (cunoscute) își schimba definitiv cursul și axa de greutate. Sultanul Selim I zdrobea oștirea sultanatului de Cairo, pecetluind astfel cucerirea Egiptului de către otomani. – Gheorghiță Ciocioi, etnolog