Murgescu, despre Carada | Jurnalul

Costin Murgescu pornește chiar de la această particularitate. În fragmentul consacrat lui Carada din Mersul ideilor economice la români, el observă că personajul ar putea părea surprinzător într-o carte despre istoria ideilor economice, deoarece Carada nu a lăsat în urmă o operă economică sistematică și nici nu a fost, în sensul tradițional, un economist-scriitor. Totuși, activitatea lui concretă a fost esențială pentru organizarea sistemului financiar românesc.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Aici se află, cred, cheia unei biografii inedite: Carada trebuie privit prin ceea ce a construit, nu prin ceea ce a semnat în calitate de titular al unei funcții.

Un om care refuză „scena”

Murgescu își intitulează capitolul din carte „Un om care nu a ținut să iasă la rampă”. Titlul este extrem de important, pentru că nu descrie doar o particularitate de temperament, ci o adevărată strategie de viață.

Carada ajunsese să fie implicat în politică într-o epocă în care afirmarea publică era una dintre principalele forme de consacrare. Cu toate acestea, el pare să fi preferat acțiunea efectivă în locul recunoașterii.

Murgescu amintește un episod important: atunci când i s-a propus să devină prefect de Vlașca, Carada a găsit un pretext pentru a se retrage, recomandând în schimb un alt om. Mai târziu, atunci când a devenit deputat al Bucureștilor, experiența parlamentară nu pare să-l fi transformat într-un politician de tribună.

Este un detaliu care merită pus în legătură cu întreaga sa carieră. Carada nu pare să fi urmărit puterea ca poziție, ci puterea ca posibilitate de a realiza ceva.

De aici și caracterul său neobișnuit: în timp ce alți oameni politici se defineau prin discursuri, mandate, ministere și funcții, Carada putea deveni important tocmai prin ceea ce făcea în spatele acestor structuri.

Murgescu amintește chiar că a fost un om care a refuzat repetat poziții publice. Când i s-a oferit conducerea Băncii Naționale, nu a acceptat să fie guvernator, preferând rolul de director și apoi pe cel de organizator efectiv al instituției.

Această preferință pentru acțiunea din plan secund este probabil una dintre cele mai importante chei pentru înțelegerea lui.

De ce un conspirator ajunge să construiască o bancă?

Aparent, între cele două ipostaze ale lui Carada există o ruptură.

În tinerețe îl găsim în lumea conspirațiilor, a revoluționarilor, a legăturilor internaționale și a acțiunii politice clandestine. Mai târziu îl găsim preocupat de bancnote, credit, capital, instituții financiare, circulație monetară și Banca Națională.

Dar, privite mai atent, nu sunt două vieți complet diferite. Sunt două forme ale aceleiași mentalități: aceea a omului care consideră că un stat nu poate exista doar prin declarații politice, ci trebuie construit prin organizații, rețele și instrumente concrete.

În fragmentul din Murgescu dedicat trecutului său revoluționar, Carada apare în conexiune cu marile rețele politice europene ale epocii. Sunt amintite misiunile sale conspirative, legătura cu Victor Hugo, relațiile cu Mazzini și participarea la proiecte ale vechilor carbonari italieni.

Asta ne permite să formulăm o ipoteză interpretativă interesantă: Carada nu și-a abandonat logica revoluționarului atunci când a devenit constructor financiar; el a transferat-o din domeniul conspirației politice în domeniul construcției instituționale. De aceea titlul acestui text poate fi și Eugeniu Carada – de la conspirația politică la cea instituțională: geneza discretă a statului financiar român

În tinerețe organiza oameni, contacte și acțiuni, la maturitate capital, instituții, credit și administrație financiară. În ambele cazuri, importantă este infrastructura invizibilă.

De la revoluție la economie

Un detaliu biografic extraordinar din materialul lui Murgescu este că autorul îl prezintă pe Carada ca pe un om care, în tinerețe, fusese implicat în proiecte revoluționare internaționale, iar mai târziu ajunge să fie una dintre persoanele care înțeleg necesitatea unei infrastructuri economice moderne.

Această tranziție trebuie pusă în contextul României de după Unire și Independență. Statul român exista politic, dar trebuia să-și construiască instrumentele economice care să-i permită să funcționeze ca stat modern. Aici apare problema creditului și a circulației monetare.

Murgescu descrie situația financiară de dinaintea Băncii Naționale și arată că sistemul românesc era confruntat cu operațiuni bancare realizate în condiții în care capitalul străin și băncile străine puteau ocupa poziții importante. În paginile respective sunt amintite inclusiv proiecte și inițiative legate de capitalul străin și de organizarea creditului.

Pentru Carada, problema nu era pur și simplu „să existe o bancă”. Era vorba despre cine controlează mecanismele prin care economia românească se finanțează. Aceasta este o diferență esențială.

Banca Națională, ca proiect de independență

În această perspectivă, Banca Națională a României nu mai apare doar ca o instituție financiară. Ea devine o piesă a construcției statului.

Murgescu arată că, începând din anii 1850 și 1860, ideea unei bănci naționale apare în dezbaterea publică românească, în condițiile în care dezvoltarea comerțului și a economiei necesita un sistem de credit mai bine organizat. Sunt menționate încercări și proiecte succesive, precum Casa de Depuneri și Consemnațiuni, proiecte privind Banca României și alte inițiative de organizare a creditului.

Dar lucrurile nu se mișcă simplu. Existau interese străine, proiecte concurente și dezacorduri politice asupra formei pe care trebuia să o ia sistemul bancar.

În 1873, de exemplu, problema organizării creditului funciar este legată în materialul lui Murgescu de pătrunderea capitalului străin și de reacția burgheziei naționale.

Această dispută este fundamentală pentru înțelegerea lui Carada. El nu considera instituția financiară un simplu mecanism tehnic. Organizarea creditului era legată de autonomia economică a statului.

Momentul 1879: Carada transformă ideea în proiect

Un moment central este anul 1879. După dobândirea independenței României, problema construirii unei economii moderne devine și mai urgentă.

Ion C. Brătianu îi cere lui Eugeniu Carada să se ocupe de proiectul Băncii Naționale. Murgescu reproduce ideea fundamentală din programul liberal: România nu putea progresa fără comerț, fără instituții de credit și fără organizarea sistemului financiar.

Aici se produce ceea ce putem numi a doua mare metamorfoză a lui Carada. Primul Carada fusese omul acțiunii revoluționare. Al doilea e omul instituției.

Dar metoda rămâne asemănătoare: el nu se mulțumește să susțină ideea, ci încearcă să-i construiască mecanismul. În 1879 redactează proiectul necesar și, potrivit lui Murgescu, în jurul său se concentrează acțiunea politică destinată realizării Băncii Naționale.

Și atunci apare paradoxul: constructorul refuză conducerea

Poate că acesta este cel mai interesant paradox al întregii biografii. Omul care construiește Banca Națională nu vrea să fie guvernatorul ei.

În 1880, proiectul este discutat în Parlament. Carada se află la Paris, unde are misiunea de a se ocupa de aspectele legate de tipărirea biletelor viitoarei bănci. Când află că proiectul a fost modificat, refuză să preia funcția de conducere care îi fusese propusă.

În schimb, devine unul dintre principalii organizatori ai instituției. Acest episod schimbă sensul întregii sale biografii. Dacă am privi cariera lui Carada după criteriile obișnuite ale unei biografii politice, am putea spune că a „ratat” ocazia de a ajunge la vârful instituției pe care o construise.

Dar dacă acceptăm logica lui Murgescu, concluzia este cu totul alta: pentru Carada, funcția era mai puțin importantă decât instituția. El nu trebuia neapărat să fie șeful Băncii Naționale. Trebuia ca Banca Națională să existe și să funcționeze într-un anumit fel.

Carada, la Paris: omul care construiește instituția de la distanță

Această dimensiune este deosebit de interesantă. Carada nu e doar un politician român preocupat de banca românească. El trebuie să lucreze într-o rețea financiară internațională. Parisul devine astfel o prelungire a Bucureștiului.

Misiunea sa este legată de pregătirea efectivă a emisiunii monetare, iar documentele prezentate de Murgescu îl arată implicat în asigurarea tipăririi biletelor viitoarei Bănci Naționale. Aceasta este o schimbare extraordinară față de Carada conspiratorul.

În tinerețe, Parisul era spațiul în care se intersectau revoluționari, exilați și conspiratori.

Mai târziu, Parisul devine pentru el spațiul în care se construiesc instrumentele materiale ale unei instituții financiare românești. Același oraș, două etape ale aceleiași vieți.

După înființare: adevărata operă a lui Carada începe

Poate că momentul cel mai important nu este chiar înființarea Băncii Naționale. Adevărata problemă era ce urma după aceea. O instituție poate exista juridic și poate eșua practic.

Murgescu insistă tocmai asupra rolului lui Carada în organizarea și funcționarea instituției. În 1883, acționarii îl aleg din nou pe Carada într-o funcție de conducere, după ce acesta refuzase poziția de guvernator. De aici începe perioada în care Carada devine, în fapt, una dintre figurile centrale ale Băncii Naționale.

Este important și limbajul folosit în material: Carada se impune ca organizator și diriguitor al instituției.

Nu este întâmplător. El nu este prezentat în primul rând ca autor de teorie monetară, ci ca om care face ca teoria instituției să funcționeze în realitate.

„Politica Băncii” devine politica lui Carada

În această etapă, influența sa devine atât de mare încât Murgescu notează existența unei formule memorabile: „politica Băncii este politica lui Carada”.  Această formulă este importantă, dar trebuie interpretată cu grijă.

Nu înseamnă că Banca era juridic proprietatea lui Carada sau că el deținea formal întreaga autoritate, ci că personalitatea lui devenise una dintre forțele organizatoare ale instituției.

Aici apare diferența dintre puterea formală și puterea efectivă. Carada avea o funcție, dar influența lui o depășea.

De ce Murgescu îl consideră important pentru istoria ideilor economice

Aici este una dintre cele mai interesante contribuții ale cărții. Dacă istoria ideilor economice ar fi doar istoria tratatelor și a cărților de economie, Carada ar putea lipsi. Dar Murgescu adoptă o perspectivă mai largă. O idee economică nu trebuie neapărat să fie formulată într-un tratat.

Ea poate fi transformată în lege, instituție, bancă, sistem de credit, politică monetară, mecanism administrativ.

Carada este exact acest tip de personaj. El nu e economistul care explică sistemul, ci omul care îl construiește.

Aceasta explică și titlul capitolului lui Murgescu: Carada este un om care nu a ținut să „iasă la rampă”.

Un episod aproape simbolic: refuzul medaliei și refuzul funcției

Carada are un tipar fascinant. El nu pare atras de recompensa publică, a primit pentru participarea sa la Războiul de Independență Crucea Trecerii Dunării, descrisă ca singura sa distincție.

Iar Murgescu vede același tip de comportament în raport cu Banca Națională: refuză funcția de guvernator, deși el contribuise fundamental la nașterea instituției.

Prin urmare, refuzul funcției nu trebuie privit ca un episod izolat. El se înscrie într-un model biografic:

Carada construiește, dar nu revendică neapărat proprietatea simbolică asupra construcției. El este un virtuos așa cum aflăm din Evanghelia după Matei:

„Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri”.

„Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie”.

Paradoxul final: omul care construiește o „piramidă” moare modest

Murgescu amintește că, născut într-o familie înstărită, Carada ajunge să moară într-o locuință obișnuită, la 12 februarie 1910. În același pasaj este evocată imaginea unei „piramide” a sistemului financiar românesc, construită în timp ce România se transforma economic.

Este un final aproape literar. Omul care a contribuit la construirea uneia dintre cele mai importante instituții financiare ale statului modern nu moare ca un magnat și nici ca un mare demnitar.

Această disproporție dintre influența lui și stilul său de viață explică într-o anumită măsură de ce figura sa a rămas atât de misterioasă.

Și explică de ce Nicolae Iorga putea să vorbească despre omul care făcuse „mai multă politică” decât foarte mulți oameni care ocupaseră funcții publice, deși el însuși rămăsese în mare măsură în afara scenei.