Europa, sabotată din interior. Cadoul strategic oferit de extrema dreaptă lui Putin, Xi și Trump

Europa ar putea pierde o parte esențială din capacitatea de a se apăra, tocmai din cauza celor care pretind că luptă pentru suveranitatea națională. 

Planurile promovate de Marine Le Pen, lidera extremei drepte franceze, și Alice Weidel, conducătoarea partidului „Alternativa pentru Germania” (AfD), nu mai vizează acum ieșirea din blocul comunitar, așa cum se întâmpla în epoca Brexitului, ci ceva cu un potențial mult mai periculos: dezmembrarea treptată a puterii UE din interior.

Citește și: Trump, Putin și Xi se pregătesc să împartă lumea. Sfârșitul ordinii occidentale 

Miza nu mai este dacă un stat european trebuie să rămână sau nu în Uniune. Întrebarea este dacă UE va mai putea funcționa ca un actor politic și economic capabil să concureze cu Statele Unite și China, să-și apere interesele strategice și să reziste presiunilor Rusiei. 

Într-o lume în care marile puteri își proiectează influența prin forță economică, militară și tehnologică, o Europă fragmentată riscă să devină astfel terenul de joc al altora.

De la Brexit la implozie

După referendumul pentru Brexit, din 2016, Marine Le Pen era în culmea entuziasmului. Votul britanicilor pentru ieșirea din UE reprezenta, declara ea într-un interviu, prima breșă în „Zidul Bruxelles-ului”. 

La vremea respectivă, partidul său, „Frontul Național”, era hotărât să împingă Franța pe același drum, dacă ar fi avut ocazia. Însă, pe măsură ce rănile economice provocate de Brexit chiar de către britanici au devenit un avertisment pentru restul Europei, ideea unui Frexit nu a mai putut fi vândută electoratului și a fost pusă în așteptare.

Acum, Le Pen a schimbat strategia, nu și obiectivul fundamental. În loc să părăsească UE, extrema dreaptă europeană vrea să-i reducă instituțiile la o structură lipsită de resurse și autoritate. 

Este o schimbare politică importantă – Uniunea nu mai trebuie abandonată pentru a fi slăbită. Poate fi paralizată din interior, prin blocarea deciziilor comune, diminuarea finanțării și transferul puterii înapoi, către capitalele naționale.

Altfel spus, Le Pen speră să-și mobilizeze aliații de extremă dreapta pentru a goli UE de conținut din interior. 

În această lună, atât ea, cât și Alice Weidel, lidera partidului Alternativa pentru Germania (AfD), și-au prezentat viziunile asupra unei „Europe a națiunilor”, în care instituțiile europene ar fi văduvite atât de bani, cât și de putere.

Așa-numitul „nou acord pentru Europa”, propus de Weidel, ar desființa alegerile pentru Parlamentul European și ar urmări obținerea unor derogări pentru Germania în domenii precum migrația, apărarea și împrumuturile comune. 

La rândul său, partidul lui Le Pen, redenumit între timp „Adunarea Națională”, propune reducerea cu 60% a contribuției Franței la bugetul UE pe durata unui mandat prezidențial de cinci ani și eliminarea rolului Bruxelles-ului în inițierea politicilor comune pentru cele 27 de state membre.

Idei similare circulă de multă vreme în cercurile de reflecție ale extremei drepte. Acum, însă, ele au ajuns în programele unor partide care conduc în sondaje în Franța și Germania – cele două țări care au fost, de-a lungul istoriei, motoarele integrării europene.

Sub eticheta unei „Europe a națiunilor” se conturează, așadar, un proiect de dezarmare politică a Uniunii. Statele ar rămâne împreună formal, dar ar pierde instrumentele prin care pot acționa eficient împreună.

Suveranitate pentru cine?

Argumentul suveranității naționale are priză electorală. Bruxelles-ul este ușor de transformat într-un țap ispășitor pentru frustrările economice, migrație, birocrație și pierderea controlului democratic. Promisiunea de a readuce deciziile în capitale pare, la prima vedere, o soluție simplă la probleme complicate.

Suveranitatea nu înseamnă însă doar dreptul de a decide singur. Înseamnă și capacitatea reală de a-ți impune deciziile. Iar aceasta depinde, în lumea de astăzi, de dimensiunea economică, de resursele tehnologice, de puterea militară și de capacitatea de negociere.

Nici Franța, nici Germania și cu atât mai puțin statele europene mai mici nu pot contrabalansa singure influența economică și strategică a Statelor Unite sau a Chinei. 

Separat, guvernele naționale riscă să negocieze de pe poziții inferioare cu actori care dispun de piețe uriașe, resurse financiare și capacități industriale incomparabile.

Paradoxul proiectului naționalist este evident: promite mai mult control național, dar poate produce mai puțină putere efectivă. În numele independenței, Europa riscă să-și piardă astfel tocmai mijloacele prin care își poate apăra independența.

Victorie pentru Moscova și Beijing

Slăbirea instituțiilor europene nu ar avea consecințe limitate la arhitectura birocratică a Uniunii. Ar afecta direct securitatea continentului.

Apărarea europeană are nevoie de coordonare, investiții comune și capacitatea de a transforma resursele naționale într-o forță strategică. Dacă fiecare guvern își urmărește separat prioritățile, proiectele comune devin mai greu de finanțat, iar răspunsul la amenințări se fragmentează. 

Autonomia strategică europeană, deja dificil de realizat, ar deveni și mai îndepărtată.

Aceeași logică se aplică economiei și tranziției verzi. Fără obiective comune și investiții coordonate, statele membre riscă să intre într-o competiție internă care le slăbește pe toate, în loc să-și unească forțele pentru a face față concurenței globale.

Pentru Vladimir Putin, o Uniune divizată ar însemna un adversar mai ușor de intimidat și de dezbinat. Pentru Xi Jinping, ar însemna o Europă mai puțin capabilă să-și apere interesele comerciale și tehnologice în raport cu Beijingul. 

Iar pentru Donald Trump și eventualii săi succesori din mișcarea MAGA, fragmentarea europeană ar reduce capacitatea continentului de a acționa independent de Washington.

Nu este necesar ca Le Pen sau Weidel să urmărească în mod deliberat obiectivele Kremlinului ori ale Beijingului pentru ca planurile lor să le servească interesele. În geopolitică, consecințele unei politici pot conta mai mult decât intențiile declarate ale celor care o promovează. Iar slăbirea unui adversar este un avantaj strategic, indiferent cine o provoacă.

Pericol, nu doar dinspre extrema dreaptă

Ascensiunea acestor proiecte nu poate fi explicată exclusiv prin succesul electoral al naționaliștilor. Ea reflectă și incapacitatea forțelor proeuropene de a convinge cetățenii că integrarea europeană le poate îmbunătăți concret viața.

Mario Draghi, fostul președinte al Băncii Centrale Europene, a avertizat că Europa riscă o confruntare existențială dacă nu dezvoltă o politică industrială capabilă să concureze cu Statele Unite și China. 

Cu toate acestea, mesajul urgenței strategice nu pare să fi devenit o prioritate politică împărtășită de liderii continentului.

Aici se află una dintre vulnerabilitățile fundamentale ale proiectului european: adversarii săi au un mesaj simplu, emoțional și ușor de transmis – națiunea trebuie eliberată de constrângerile Bruxelles-ului. 

Apărătorii Uniunii răspund adesea prin argumente tehnice, negocieri interminabile și promisiuni abstracte despre beneficiile integrării.

Într-o competiție pentru câștigarea încrederii publicului, această asimetrie poate fi fatală. Dacă instituțiile europene nu produc rezultate vizibile în economie, securitate și nivelul de trai, apărarea statu-quoului nu va fi suficientă.

2029, anul de cotitură?

Alice Weidel a indicat anul 2029 drept momentul în care o masă critică de lideri ostili integrării europene ar putea începe să dezmembreze proiectul comunitar. 

Scenariul în care partide ultranaționaliste ajung la putere în mai multe state-cheie, inclusiv în Franța, ar putea transforma euroscepticismul dintr-o forță de opoziție într-un mecanism de blocare a Uniunii.

Riscul nu este neapărat o prăbușire spectaculoasă, ci o erodare progresivă: bugete diminuate, politici comune abandonate, solidaritate redusă și decizii strategice amânate. 

O Uniune care continuă să existe pe hârtie, dar care nu mai poate acționa decisiv ar putea fi la fel de vulnerabilă ca una aflată în pragul destrămării.

Prin urmare, Europa nu are de-a face doar cu o confruntare între federalism și suveranism. Continentul se confruntă cu o alegere între capacitatea de a-și organiza colectiv puterea și riscul de a deveni o sumă de state care, deși își proclamă independența, depind tot mai mult de deciziile altora.

Pericolul cel mai mare pentru UE nu este faptul că națiunile sale vor înceta să existe sub o formă comunitară, ci că vor ajunge să creadă că se pot apăra mai bine singure, într-o lume în care puterea se concentrează în blocuri tot mai mari.

Le Pen și Weidel promit să redea Europei controlul asupra propriului destin. Dacă planurile lor vor goli însă UE de instrumentele prin care își poate apăra interesele, rezultatul ar putea fi exact contrariul: o Europă mai puțin suverană în practică, mai ușor de divizat și mult mai dependentă de marile puteri. 

Iar cei care ar profita cel mai mult de această slăbire nu s-ar afla la Bruxelles, ci la Moscova, Beijing și, în funcție de viitoarea direcție a  politicii americane, la Washington.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹