Între frumusețe și cruzime: Ultimii artiști ai gravurii pe dinți de balenă

Jade Gotauco a crescut printre scheletele unor giganți ai oceanului.Tatăl ei, Chet Gotauco, era scrimshander – un artist care grava imagini pe dinți și oase de  balenă. În copilărie, Jade obișnuia să se strecoare sub maxilarul arcuit al unei balene din grădina familiei, în Rhode Island, și să se așeze pe câte o vertebră masivă, privind insectele care se mișcau pe suprafața poroasă a osului.

Astăzi, Gotauco este ea însăși artistă scrimshaw. În atelierul său din New Bedford, Massachusetts, dinții de balenă acoperă pereții. Pe suprafața lor gravează scene nautice: cașaloți care ridică valuri de spumă și vânători de balene care aruncă harpoane din bărci minuscule.

„Mirosul meu preferat din lume este aroma nisipoasă a prafului de fildeș”, spune ea.

O artă născută pe mare

Pentru mulți americani, moștenirea culturală a vânătorii de balene este legată în primul rând de Moby-Dick, romanul lui Melville care a devenit una dintre marile opere ale literaturii americane.

Dar scrimshaw oferă o perspectivă diferită, venită chiar din interiorul acestei lumi.

Arta a fost dezvoltată de marinari care își petreceau luni sau chiar ani în zonele de vânătoare a balenelor din întreaga lume. Ei gravau pe dinți și oase scene inspirate din viața de pe mare, transformând materiale care aveau o valoare comercială redusă în obiecte personale și artistice.

În secolul al XIX-lea, industria balenieră americană a devenit uriașă. New Bedford a cunoscut o perioadă de prosperitate fără precedent și a ajuns, raportat la populație, unul dintre cele mai bogate orașe din America de Nord.

„Își considerau experiențele ca fiind importante”, explică Marina Wells, curator asistent la Muzeul Vânătorii de Balene din New Bedford, care deține cea mai mare colecție de obiecte scrimshaw din lume.

Gravurile păstrează imagini ale unei lumi dispărute. Unele înfățișează scene domestice și familiile rămase în urmă. Altele arată marinari în bărci fragile, urmărind balene care par uriașe în comparație cu ambarcațiunile lor.

Unele imagini sunt deosebit de brutale. Ele surprind vânătoarea în detaliu, inclusiv momentul în care harpoanele străpung animalele.

„Vedem jeturile sângeroase ale balenelor după ce plămânii le-au fost străpunși”, spune Wells. Gravurile surprind, în același timp, „acea interacțiune intimă, directă, a vânătorilor cu trupurile uriașelor mamifere”.

O industrie periculoasă pentru oameni, devastatoare pentru balene

Privite astăzi, aceste scene pot fi greu de separat de consecințele devastatoare ale vânătorii comerciale asupra populațiilor de balene.

Dar industria era extrem de periculoasă și pentru cei care o practicau.

La Seamen’s Bethel, biserica marinarilor construită în 1832 vizavi de Muzeul Vânătorii de Balene din New Bedford și menționată în primele capitole din Moby-Dick, pereții sunt acoperiți de monumente dedicate celor care au murit pe mare.

Unul dintre acestea îl comemorează pe căpitanul William Swain, care a fost tras peste bord de o parâmă după ce s-a prins de o balenă.

Un alt monument amintește de trei marinari ai navei Cowper, cu vârste de 19, 22 și 24 de ani. Toți au murit în 1854, după ce barca lor s-a răsturnat în Marea Ohotsk.

În 1857, peste 10.000 de bărbați lucrau pe navele de vânătoare de balene din New Bedford – aproximativ jumătate din populația orașului.

Apogeul industriei avea însă să fie de scurtă durată.

În 1859, descoperirea petrolului în Pennsylvania a declanșat o nouă industrie energetică. Kerosenul, obținut din petrol și mult mai ieftin decât uleiul de balenă folosit în lămpi, a început să schimbe radical piața.

La începutul secolului XX, industria americană a vânătorii de balene era aproape dispărută.

Dinții de balenă au rămas. scrimshaw a supraviețuit

Arta a rezistat însă.

Deceniile de vânătoare intensivă lăsaseră în urmă cantități uriașe de dinți și oase de balenă. Pentru industria de atunci, acestea erau produse secundare cu valoare comercială redusă și ajungeau în depozite, poduri sau pe chei.

Michael Vienneau își amintește că, în copilărie, astfel de dinți puteau fi cumpărați cu doar câțiva dolari.

Vienneau este astăzi unul dintre puținii artiști scrimshaw care mai lucrează în Statele Unite. Magazinul său, Scrimshander Gallery, se află pe insula Nantucket, un alt fost centru major al industriei baleniere.

În apropiere se află Muzeul Balenierilor din Nantucket, care deține o importantă colecție de scrimshaw, inclusiv lucrări realizate de artiști celebri ai secolului al XIX-lea, precum Frederick Myrick și Edward Burdett.

În anii 1960, interesul pentru scrimshaw a revenit, pe fondul unei renașteri mai largi a meșteșugurilor tradiționale. Printre pasionații acestei arte s-a numărat și președintele american John F. Kennedy, colecționar de obiecte scrimshaw.

Vienneau a început să practice arta în acea perioadă. „Pe atunci, toată lumea practica scrimshaw-ul. Acum sunt unul dintre ultimii”, spune el.

Legea care a schimbat definitiv această artă

Declinul definitiv al scrimshaw-ului a venit odată cu schimbarea legislației privind protejarea speciilor.

Adoptarea în 1973 a Endangered Species Act a restricționat drastic comerțul cu fildeș marin. Pentru artiști, acest lucru a însemnat că materialul de lucru nu mai putea fi obținut din surse contemporane.

Cei care continuă să practice scrimshaw trebuie să lucreze cu stocurile de dinți și oase provenite din perioada anterioară legii.

Vienneau păstrează o asemenea rezervă în spatele magazinului său. Materialul care odinioară era aproape lipsit de valoare poate costa astăzi mii de dolari pentru un singur dinte brut.

În atelier, el continuă să graveze scene inspirate de lumea balenierilor. Într-o după-amiază, lucrează la imaginea unui marinar care ridică harponul spre coada unei balene ce se scufundă.

La un moment dat, câinele său, Petey, ia un dinte de cașalot și începe să-l roadă.

Vienneau râde.„Orice câine care roade un dinte de cașalot este câinele unui artist scrimshaw”, spune el.

Citește și China trage frâna la bursă pentru roboții umanoizi

Ce se întâmplă când materialul dispare?

Pe măsură ce dinții de balenă au devenit tot mai rari și mai scumpi, unii artiști au început să experimenteze cu alte materiale – oase de vită, coarne de cerb sau chiar fildeș de mamut.

Vienneau a mers până în Alaska după ce a primit informații despre existența unui colț de mamut în apropierea unei mine de cupru. A petrecut trei zile scoțând din permafrost obiectul vechi de aproximativ 30.000 de ani.

Pentru unii artiști, aceste alternative reprezintă o modalitate de a păstra tehnica vie.

Pentru puriști, însă, nu este același lucru.

Ei susțin că scrimshaw autentic presupune utilizarea dinților și oaselor rezultate din vechea industrie a vânătorii de balene. Fără aceste materiale, spun ei, dispare și însăși esența tradiției.

Jade Gotauco face parte din această categorie.

O moștenire care provoacă vinovăție

Gotauco lucrează exclusiv cu fildeș și oase provenite din perioada de dinaintea anului 1973.

Materialele au și o valoare personală. Bunica sa, emigrată din Newfoundland la Boston în urmă cu aproape un secol, a adus cu ea o colecție de dinți și oase de balenă moștenite din familie. Strămoșii săi au fost vânători de foci, pescari de cod și vânători de balene.

Pentru Gotauco, aceste obiecte sunt mai mult decât materie primă. Ele reprezintă o moștenire de familie.

Dar această moștenire este una complicată.

Bunica ei i-a transmis și povești despre presupusele sale rădăcini Mi’kmaq. Balenele ocupă un loc important în tradițiile acestei comunități indigene, care practica vânătoarea într-un mod diferit de amploarea industriei comerciale dezvoltate ulterior de europeni.

Respectul pe care Gotauco îl are pentru balene intră uneori în conflict cu materialul pe care îl folosește.

În anii în care a învățat scrimshaw alături de tatăl său, artista s-a întrebat în repetate rânduri dacă este etic să lucreze cu rămășițele unor animale ucise într-o industrie care a contribuit la decimarea populațiilor de balene.

În același timp, spune ea, frumusețea și valoarea istorică a acestei arte sunt imposibil de ignorat.

În cele din urmă, Gotauco a ajuns să privească scrimshaw drept o formă de conservare a memoriei – o modalitate de a păstra povestea atât a balenelor, cât și a oamenilor care le-au vânat.

Pentru ea este „cea mai bună modalitate de a onora balenele și vânătorii de balene”, notează bbc.com.

Dar această formă de artă ar putea dispărea în timpul vieții sale.

„Când voi rămâne fără dinți, la fel ca toți ceilalți, voi ridica un pahar în cinstea sfârșitului acestei povești”, spune Gotauco. „Să nu mai avem niciodată parte de alții.”