Angajatul fantomă: Fără demisie, fără să anunțe, tinerii pur și simplu nu mai vin la muncă

Să pleci de la un job pare simplu: îți anunți șeful, mai stai puțin, predai ce ai de predat, spui „la revedere” colegilor și închizi ușa. În practică, fiecare generație are propria idee despre cum arată o plecare „ca lumea”. Unele reguli nescrise au rămas aceleași de zeci de ani, pentru că sunt cea mai sigură cale de a nu-ți închide ușile pentru viitor. Altele s-au schimbat odată cu așteptările oamenilor de la muncă.

Un articol publicat de revista americană YourTango a trecut în revistă stilurile generațiilor. Iată versiunea românească, cu o completare pe care angajatorii de la noi o cunosc prea bine.

Boomerii: loialitate, preaviz și plecare fără scandal

Pentru baby boomeri, născuți între 1946 și 1964, munca multă a fost mereu calea spre succes. Loialitatea față de firmă e pentru ei aproape o valoare de familie. Mulți au stat decenii la același angajator.

De aceea, demisia e un lucru serios. Boomerii nu vor să-și lase angajatorul la greu, așa că dau preaviz generos, predau totul cu grijă și pleacă în termeni buni cu toată lumea. Fără drame, fără uși trântite și, dacă se poate, cu un tort la final.

Generația X: pleacă doar când nu se mai regăsesc și niciodată fără plan B

Membrii generației X, născuți între 1965 și 1980, vor de la job în primul rând echilibru între muncă și viața personală și libertatea de a-și face treaba fără un șef care să le stea în ceafă. Sunt loiali, dar nu la fel de mult ca boomerii.

Dacă jobul nu se mai potrivește cu valorile lor sau cu viața pe care vor să și-o construiască, pleacă. O fac însă discret și profesionist. Iar regula lor de aur este să nu demisioneze niciodată din impuls: întâi găsesc altceva, apoi își anunță plecarea.

Milenialii: deschiși la schimbare, fără prea mult protocol

Milenialii, născuți între 1981 și 1996, au fost adesea acuzați că sar de la un job la altul, deși unele cercetări arată că mitul este exagerat. Mulți dintre ei sunt nemulțumiți de joburile lor pentru că nu pot avansa cât și-ar dori, iar după pandemie o parte au profitat de ocazie să încerce altceva.

Nu își schimbă jobul constant, dar sunt mult mai deschiși la ideea de a pleca decât părinții lor. Dacă serviciul le afectează starea de bine, nu mai stau. Sunt poate ceva mai impulsivi, dar nu iresponsabili.

Gen Z: pleacă mai des, dar spun că au motive bune

Cea mai tânără generație de pe piața muncii, născută după 1997, este acuzată frecvent că „nu vrea să muncească”. Tinerii răspund că se confruntă cu condiții mult mai grele decât generațiile anterioare, iar cei mai mulți chiar își doresc un job bun.

Mulți dintre cei angajați spun însă că vor să plece, nu din lene, ci pentru că nu văd cum pot crește profesional acolo unde sunt. Știu că firmele nu mai au grijă de angajați ca altădată, așa că, atunci când decid să plece, se pun pe ei pe primul loc.

Varianta românească: angajatul fantomă

La noi, discuția are o nuanță în plus. Angajatorii din România se plâng de ani de zile de așa-numitul „ghosting”: angajați, mai ales tineri, care nu își dau demisia, nu anunță nimic, ci pur și simplu nu mai apar la muncă și nu mai răspund la telefon. Unii dispar chiar după prima zi.

Specialiștii în resurse umane estimează că aproximativ 10% dintre candidații care trec prin întregul proces de recrutare dispar brusc, fără explicații. Fenomenul e mai frecvent la persoanele între 20 și 40 de ani.

Și ghostingul funcționează în ambele sensuri. Într-un sondaj al unei platforme de recrutare, 87% dintre candidați au spus că au mers la interviuri promițătoare după care n-au mai primit niciun semn de la angajator.

Ce spune legea: dispariția poate costa

Doar că, spre deosebire de o relație în care îți blochezi fostul pe WhatsApp, la serviciu dispariția are consecințe. Contractul de muncă nu se încheie pentru că nu mai vii. Pe hârtie, rămâi angajat, iar lipsa ta se contabilizează ca absențe nemotivate. Asta îi poate permite angajatorului, după o procedură disciplinară, să te concedieze disciplinar, ceea ce nu arată deloc bine în dosarul tău profesional.

Varianta corectă și mult mai simplă este demisia: o notificare scrisă către angajator, urmată de perioada de preaviz prevăzută în contract. Conform Codului muncii, preavizul nu poate depăși 20 de zile lucrătoare pentru funcțiile de execuție și 45 de zile lucrătoare pentru cele de conducere. Iar dacă ești încă în perioada de probă, e și mai ușor: contractul poate înceta printr-o simplă notificare scrisă, fără preaviz.

Pe scurt: poți pleca oricând. Doar spune-o. Durează un e-mail și îți poate salva o recomandare.