Ce legături există între securitatea atașamentului și psihopatologia infantilă

Facem loc analizei concretizate de psihologa Andreea Ionescu, autoarea lucrării „Harta invizibilă a atașamentului” (Editura Trei, 2025).

1) Copii din clase medii și relativ avantajate

Studiile realizate pe copiii din grupul cu risc scăzut, din cauza eșantioanelor limitate și a gradului mic de psihopatologie, par a nu avea putere în detectarea unor relații semnificative între securitatea atașamentului și tulburarea psihică. Un procent scăzut de copii cu atașament nesecurizant (30 % sau mai puțin) poate fi pus în legătură cu un grad slab de psihopatologie semnificativă, mai ales probleme de externalizare. Toate acestea conduc la concluzia că eșantioanele cu risc scăzut nu sunt cele mai potrivite pentru investigarea acestei legături între securitatea atașamentului și psihopatologie.

2) Copii din familii cu risc social crescut

Cercetările asupra copiilor provenind din familii cu risc social crescut ne furnizează, însă, concluzii mai nuanțate. Proiectul Minnesota Părinte-Copil (Egeland și Sroufe, 1981; Erickson, Sroufe și Egeland, 1985; Sroufe, 1983) a investigat un eșantion de 174 copii din mediul amintit (nou-născuți ai mamelor singure, tinere, primipare), urmărindu-i de la naștere și până la adolescență, din perspectiva legăturii cu psihopatologia. Rezultatele la diverse vârste indică faptul că acești copii din eșantionul cu risc și care au stabilit relații timpurii de insecuritate (atașament evitant sau ambivalent) sunt semnificativ mai predispuși să prezinte relații slabe în grupul covârstnic, dispoziții schimbătoare, precum și simptome de depresie și agresivitate, comparativ cu aceia care au fost catalogați drept bebeluși atașați sigur (Greenberg, 1999). Pentru simptomele de externalizare, legătura cu securitatea relației de atașament s-a dovedit mult mai puternică la băieți comparativ cu fetele.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹

Mame mai implicate, copii mai sănătoși

Alte rezultate ale acestui studiu indică faptul că grupul de copii securizați cu probleme ulterioare de comportament, față de cei securizați fără probleme ulterioare, aveau la evaluările de 24 și 48 luni, mame mai puțin suportive și încurajatoare, care mai târziu jucau deficitar rolul de învățător pentru copil, cu sprijin scăzut, așteptări neclare și limite inconsecvente; la 30 luni, în aceste case existau mult mai puține materiale de joc și implicare maternă, ele raportând semnificativ mai multă confuzie și stări afective dezorganizate. Pentru grupul de copii nesecurizați, fără probleme de comportament, observațiile de la 42 luni au indicat diferențe semnificative în ceea ce privește căldura mamelor, suportul oferit și stabilirea mai adecvată a limitelor, comparativ cu grupul copiilor nesecurizați, cu probleme de comportament. De asemenea, copiii nesecurizați fără probleme manifestau mai multe afecte pozitive, erau mai complianți și afectuoși cu mamele la 42 luni, trăind într-un mediu cu semnificativ mai multe materiale de joc și având mame mai implicate (Erickson, Sroufe și Egeland, 1985; Sroufe, 1983; Troy și Sroufe, 1987).

Citește și Ataşamentul – factor de risc și/sau factor protectiv în tulburările psihice

Nuanțe

Investigațiile au continuat la vârsta de 10-11 ani, pe 47 din cei 174 copii, în timpul unei tabere de vară cu durata de 4 săptămâni. Concluziile au arătat faptul că acei copii identificați ca având atașament sigur erau mult mai puțin dependenți, cu o autoreglare superioară, mai competenți social și mai predispuși la interacțiuni eficiente cu consilierii taberei. Ei erau mult mai predispuși spre stabilirea prieteniilor, mai ales cu alți copii cu atașament sigur. Diferențele între cei diagnosticați cu atașament ambivalent și evitant au fost adeseori nesemnificative, cu unele nuanțe: ambivalenții erau semnificativ mai dependenți de consilieri. Două continuări ale studiilor pe același grup Minnesota, ajunși la adolescență, stabilesc legături cu psihopatologia. Astfel, din eșantionul de 172 adolescenți investigați, 15 % prezentau diagnostic sau istorie de viață cu tulburare anxioasă. Dintre aceștia, 28 % dintre cei ambivalenți prezentau simptomatologia, 16 % dintre cei cu atașament evitant și doar 12 % dintre adolescenții securizat atașați.

Atașamentul evitant și atașamentul dezorganizat

Ogawa și colaboratorii (1997) au continuat studiul legăturii dintre factorii de dezvoltare, respectiv experiența traumei, și simptomatologia disociativă la adolescenți (17 ani) și adulții tineri (19 ani). Luând în considerare și cea de-a patra categorie de securitate a atașamentului, cea dezorganizată, ei au arătat că securitatea atașamentului este un factor predictiv semnificativ pentru simptomatologia disociativă la ambele vârste investigate. Astfel, ambele categorii – atașamentul evitant și atașamentul dezorganizat – sunt buni predictori pentru patologia disociativă, confirmând teoria lui Liotti (1995), care lega dezorganizarea și trauma timpurie de o structurare specifică la nivel nervos, care predispune la disociere. Neîndoielnic, rezultatele eșantionului Minnesota demonstrează mult mai puternic impactul atașamentului infantil asupra sănătății decât au făcut-o cercetările pe populații de risc scăzut, subliniind faptul că securitatea atașamentului operează ca un factor protectiv în mediile de risc și că insecuritatea atașamentului, combinată cu adversitățile familiale, este o cale care predispune la probleme ulterioare de comportament distructiv.

3) Copii cu risc medical crescut

Vom continua incursiunea noastră în literatura de specialitate prin inventarierea cercetărilor asupra grupurilor de copii cu risc medical. Acestea s-au concentrat cel mai adesea asupra copiilor născuți prematur. Nașterea înainte de termen în sine nu conduce la un grad sporit de insecuritate (Crnic, Greenberg și Slough, 1986; Easterbrooks, 1989; Frodi și Thompson, 1985; Goldberg, 1988), dar aceasta poate apărea prin asocierea acestei condiții cu un nivel ridicat de stres, mediu familial cu resurse limitate (Willie, 1991) sau probleme medicale coexistente (Plunkett, Meisels, Stewifel și Pasik, 1986). Astfel, un studiu comparativ între copii sănătoși și alții diagnosticați cu fibroză chistică și defecte congenitale cardiace demonstrează o rată semnificativ mai scăzută de atașament securizant în grupul copiilor bolnavi, cu un procent crescut de tipar dezorganizat. La vârsta de 4 ani, evaluările părinților indică un procent ridicat de simptome de internalizare și externalizare pentru copiii care prezentau atașament evitant, comparativ cu aceia securizați, în timp ce aceia ambivalenți sau dezorganizați nu prezentau diferențe semnificative față de acest ultim grup.

Citește și Rotițele indispensabile ale atașamentului în cuplu

Studii, analize, concluzii

Marvin și Pianta (1996) au continuat cercetările în domeniu pe copiii de 1-4 ani cu epilepsie și pareză cerebrală. Concluziile lor au arătat faptul că există un risc scăzut pentru insecuritate în cazul copiilor cu pareză cerebrală, dar unul foarte semnificativ pentru cei cu epilepsie. Oricum, părinții diagnosticați ca „împăcați” în legătură cu această problemă a copiilor lor, erau mult mai predispuși la a avea copii cu atașament sigur. O altă echipă de cercetători (Speltz, Endriga, Fisher și Mason, 1997) au luat spre investigare atașamentul la 12 luni pentru un grup de copii cu malformații craniofaciale și un grup de control. Copiii cu despicătura buzei superioare sau palatină și cei fără probleme aveau rate de securitate similare (80 % în primul grup și 72 % în cel de control). Concluzia cercetării sprijină ideea că, deși o astfel de malformație facială aduce un grad crescut de desfigurare copiilor, condiţia medicală în sine nu influenţează structurarea securităţii atașamentului. Ca o concluzie asupra cercetărilor inventariate pentru această categorie de copii, putem spune că, exceptând epilepsia, afecţiunile clinice sau alt risc medical, în cazul copiilor, nu se asociază în sine cu un risc crescut pentru atașament nesecurizant. Asocierea acestora cu problemele maternale sau familiale și abuzul copilului crește însă semnificativ riscul acestor copii pentru insecuritate.

4) Copii care au persoane de îngrijire cu diagnostic psihiatric sau alt risc

Ne vom referi, în cele din urmă, la cea de-a patra categorie de copii și anume aceia care au persoane de îngrijire cu diagnostice psihiatrice sau alţi factori de risc. Din acest grup, vom cita studiile conduse de Radke-Yarrow și colegii (DeMulder și Radke-Yarrow, 1991; Radke-Yarrow, Cummings, Kuczynski și Chapman, 1985), care au investigat un grup de copii și mamele acestora, din clasa socială medie, cu depresie bipolară, unipolară, medie și fără tulburări afective. Concluziile au demonstrat un grad crescut de insecuritate (aproximativ 70 %) la copiii mamelor din grupul cu depresie bipolară, cu o majoritate încadrată în clasa dezorganizată/dezorientată. În același timp, un grad ușor ridicat de insecuritate s-a înregistrat la copiii mamelor cu depresie unipolară, iar grupurile de mame sănătoase și cu depresie ușoară nu au prezentat diferențe semnificative în direcția insecurității copiilor. Dacă ne referim la rolul central pe care anxietatea îl joacă în ansamblul teoriei atașamentului (Bowlby, 1973; Bretheron, 1992; Cassidy, 1995), devine important să cităm studii efectuate pe eșantioane de mame diagnosticate cu tulburare anxioasă și copiii acestora. Manassis, Bradley, Goldberg și Swinson (1994) citează un prim astfel de studiu realizat pe copii cu vârste între 20 și 51 de luni, ai mamelor cu tulburare anxioasă. Concluziile raportează un procent de 80 % de copii ai acestor mame etichetați ca având atașament nesecurizant. Pe lângă acest factor de risc reprezentat de tulburările psihiatrice ale mamei, au mai fost amintiți și alții în determinarea atașamentului nesecurizant, precum: viața stresantă și problemele familiale raportate pe parcursul copilăriei timpurii, alcoolismul matern sau consumul de droguri, satisfacția maritală sau satisfacția legată de suportul social parental.

Concluziile au demonstrat un grad crescut de insecuritate (aproximativ 70 %) la copiii mamelor din grupul cu depresie bipolară, cu o majoritate încadrată în clasa dezorganizată/dezorientată. – Andreea Ionescu, psihologă

Un grad ușor ridicat de insecuritate s-a înregistrat la copiii mamelor cu depresie unipolară, iar grupurile de mame sănătoase și cu depresie ușoară nu au prezentat diferențe semnificative în direcția insecurității copiilor. – Andreea Ionescu, psihologă

Pe lângă acest factor de risc reprezentat de tulburările psihiatrice ale mamei, au mai fost amintiți și alții în determinarea atașamentului nesecurizant: viața stresantă pe parcursul copilăriei timpurii, alcoolismul matern sau consumul de droguri, satisfacția maritală etc. – Andreea Ionescu, psihologă